ICCJ. Decizia nr. 103/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 103/2005
Dosar nr. 53/2005
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1962 din 13 martie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor I.G., B.M. şi I.E., privind obligarea pârâtei SC E. SA, la plata dividendelor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 1429 din 30 noiembrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul I.G., împotriva hotărârii primei instanţe.
Prin Decizia nr. 733 din 7 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de reclamantul I.G., împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat Decizia atacată şi încheierea de şedinţă din 25 septembrie 2001 şi a trimis cauza, aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI - a comercială, prin Decizia nr. 65/A din 14 noiembrie 2003, în rejudecare, a respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanţii I.G. şi B.M. au declarat recurs.
La termenul din 14 decembrie 2004, fixat pentru judecarea recursului, recurenţii-reclamanţi au invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 15 lit. k) din Legea nr. 146/1997, în raport cu prevederile art. 16 din Constituţia României, raportat la art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21, art. 51, art. 52 şi art. 53 din legea fundamentală, art. 1, art. 2, art. 7, art. 8 şi art. 27 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin încheierea pronunţată la data de 24 ianuarie 2005, secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu motivarea că dispoziţiile art. 15 lit. k) din legea privind taxele de timbru, a căror control de constituţionalitate recurenţii îl cer, nu are legătură cu cauza, întrucât se referă la societăţi comerciale agricole pe acţiuni, categorie din care pârâta nu face parte.
Împotriva acestei încheieri, recurenţii-reclamanţi au declarat recurs, criticile privind încălcarea de către instanţa de recurs, a dispoziţiilor art. 146 din Constituţia României şi art. 246 C. proc. civ.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din dispoziţiile art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, este admisibilă în măsura în care îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
- excepţia de neconstituţionalitate priveşte un act normativ dintre cele prevăzute de art. 146 din Constituţia României;
- soluţionarea cauzei depinde de excepţia invocată, în sensul că dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, are legătură cu aceasta;
- textul legal cu privire la care se invocă excepţia de neconstituţionalitate, să nu fi făcut obiectul stabilirii constituţionalităţii potrivit art. 46 lit. a) din Constituţia României şi nici să nu fi fost constatat ca fiind neconstituţional, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, „dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale".
Or, examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată a constatat că art. 15 lit. k) din Legea nr. 146/1997, nu are legătură cu cauza.
Examinând cauza sub acest aspect, cu referire la părţile între care s-a legat raportul procesual, se constată că instanţa de judecată a reţinut corect existenţa finelui de neprimire statuat prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin urmare, respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu referire la art. 29 alin. (1) din acelaşi act normativ, instanţa de judecată, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate, a pronunţat o hotărâre legală, aşa încât recusul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici.
Neîntemeiată este şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., care privesc renunţarea la judecată, fără legătură cu încheierea atacată.
În fine, nici critica privind îngrădirea dreptului la exercitarea unei căi de atac nu este întemeiată, atâta timp, cât petentul a declarat recurs împotriva încheierii şi acesta a fost examinat în fond.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.G. şi B.M., împotriva încheierii din 24 ianuarie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 3730/2003.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 102/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 104/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
