ICCJ. Decizia nr. 109/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 109/2006
Dosar nr. 471/1/2006
Şedinţa publică din 6 martie 2006
Asupra cererii de revizuire de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 321 din 19 mai 2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva intimatei B.G.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că plângerea formulată de petentul A.I. nu priveşte unul din actele procesuale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
Astfel, petentul a formulat plângere împotriva intimatei B.G., susţinând că aceasta se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, constând în aceea că, în calitate de procuror de şedinţă, abdicând de la obligaţia de a constata încălcările de lege în dosarul nr. 4366/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a solicitat în mod greşit respingerea plângerii, ca tardivă.
Anexat acestei plângeri, petentul a depus înscrisul denumit „contestaţie", din care rezultă că s-a adresat Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la soluţia ce i-a fost comunicată, cu nr. 22466/3055/2004, la plângerea sa iniţială împotriva procurorului menţionat şi trei judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aşa cum rezultă din adresa nr. 1055/18/N din 6 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia petentului nu a fost considerată de natură penală, astfel că nu s-a adoptat nici una din soluţiile determinate prin art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul A.I. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. Petentul a precizat că va motiva recursul după redactarea şi comunicarea sentinţei atacate.
Prin Decizia nr. 283 din 7 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, a respins recursul, ca nefondat, reţinând următoarele:
Din economia dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din acelaşi cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare, constând în obţinerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existenţa faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârşită de către învinuit şi că făptuitorul răspunde penal.
Prin acelaşi text, legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penale.
Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluţie procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.
În concluzie, rezoluţia sau ordonanţa, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziţie al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiţii determinate.
Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menţionate şi în lipsa temeiului legal, principiul echipolenţei nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura şi efectele rezoluţiei sau ordonanţei, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale.
Or, în cauză organul de urmărire penală nu a dat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.
Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat printr-o plângere, de către petentul A.I., privind o hotărâre judecătorească.
Prin referatul nr. 22466/3055/2004 din 18 ianuarie 2005, secţia de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că sentinţa nr. 238/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, vizată prin plângerea adresată Parchetului, este susceptibilă de recurs.
Drept urmare, sesizarea a fost respinsă, în raport cu situaţia expusă, situaţie comunicată petentului.
Împotriva acestei comunicări, petentul a formulat plângere.
Ca atare, recursul s-a constatat a fi nefondat, plângerea formulată de petent privind, într-adevăr, un referat, şi nu unul din actele procesuale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
În fine, din economia dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. rezultă cu evidenţă că este supusă controlului judecătoresc, în condiţiile acestui text, exclusiv dispoziţia de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilităţii legale reglementate în favoarea părţii vătămate prin art. 275 - 278 din acelaşi cod.
Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menţionat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfăşurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, aşa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.
Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă şi, în consecinţă, a altera voinţa reală a acestuia.
Or, în cauză petentul a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 2781 C. proc. pen.
Aşa fiind, în mod corect instanţa sesizată a respins plângerea, ca nefondată, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul a formulat cerere de revizuire, criticile privind:
- nerespectarea dispoziţiilor art. 48 lit. d) C. proc. pen., la judecarea recursului;
- încălcarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 92/1992 şi a autorităţii de lucru judecat, cu referire la încheierea nr. 63, pronunţată în dosarul nr. 15/2003 al completului de 9 judecători;
- neobservarea dispoziţiilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia judiciară a drepturilor subiective încălcate, asigurată imparţial de către instanţele competente, în cadrul sistemului procesului penal, prin care a fost reglementat dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
Mai mult, realizând o armonioasă proporţionalizare între imperativul stabilităţii raporturilor juridice şi cerinţa aflării adevărului, legea procesual-penală a reglementat şi posibilitatea reconsiderării situaţiei juridice prezumată ca autentică prin hotărâre judecătorească definitivă, ce are ca atribut specific şi exclusiv autoritatea de lucru judecat, prin exercitarea căilor extraordinare de atac în condiţii precis şi limitativ determinate.
Această reglementare are aptitudinea de a satisface exigenţele noii perspective asupra justiţiei, generate de art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Prin urmare, revine persoanei interesate, obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual-civile, aceleaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.
Totodată, aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac exercitate în alte condiţii, decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.
Din economia dispoziţiilor art. 393 şi 394 C. proc. pen. rezultă caracterul revizuirii pe cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.
Din aceleaşi dispoziţii rezultă, concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte pe cei condamnaţi pe nedrept.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. şi numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din acelaşi cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situaţii privitoare la pretinsa nerespectare a unor condiţii formale de desfăşurare a judecăţii sau cu privire la raţionamente jurisdicţionale eronate, este exclusă, în raport cu dispoziţiile procesuale menţionate şi cu principiul statuat prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia părţile interesate, care îşi legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
Drept urmare, coroborarea acestor dispoziţii legale impune concluzia condiţionării examinării temeiniciei hotărârii atacate, de exercitarea cererii de revizuire în condiţiile legii, cu referire la dispoziţiile art. 393 şi 394 C. proc. pen. şi a inadmisibilităţii controlului judiciar, cu consecinţa respingerii cererii pentru acest motiv, în situaţia exprimării de către partea interesată a simplei nemulţumiri a acesteia cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere, fie afirmării generice a nelegalităţii şi netemeiniciei acesteia, neîncadrabile în dispoziţiile legale menţionate.
În cauză, revizuentul a formulat cerere, solicitând revizuirea unei hotărâri ce nu îndeplineşte condiţiile art. 393 C. proc. pen., cu referire, între altele, că aceasta trebuie să conţină o rezolvare a fondului, în sensul examinării problemei existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului finalizată printr-o soluţie de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Totodată, petentul nu a invocat motive dintre cele prevăzute de art. 394 C. proc. pen. şi nici nu a formulat critici susceptibile a fi încadrate în cazurile prevăzute de acest text.
Ca atare, excepţia pusă în discuţie se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul A.I. care va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, cererea petentului A.I. privind revizuirea deciziei nr. 283 din 7 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 229/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători.
Obligă revizuentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 108/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 110/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
