ICCJ. Decizia nr. 127/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 127/2006
Dosar nr. 482/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 92 din 12 august 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul R.A. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 1305/P/2004 din 3 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Petentul a declarat recurs împotriva hotărârii primei instanţe.
La termenul din 7 decembrie 2005, fixat pentru judecata recursului, petentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Codului de procedură penală.
Prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în sensul că excepţia invocată de petent nu priveşte o dispoziţie legală care are legătură cu cauza.
Împotriva acestei încheieri, petentul a declarat recurs.
Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi asupra recursului declarat de petent, se constată următoarele:
Din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor acestui text, cu referire la:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural, creat în faţa unui judecător, care trebuie rezolvat premergător fondului litigiului,
- existenţa unui interes procesual sau substanţial, cu referire la pertinenţa excepţiei, în sensul că dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, are legătură cu soluţionarea cauzei,
- activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ în vigoare, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz.
În cauză, în discuţie este îndeplinirea condiţiei privind „legătura cu soluţionarea cauzei".
Legătura cu cauza priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constată asupra soluţiei ce se va pronunţa, asupra pretenţiei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la speţă.
Obiectul cauzei priveşte, aşadar, exclusiv litigiul dedus spre soluţionare, în cursul căruia, în orice etapă procesuală, în faţa instanţei căreia procesul este pendinte, este ridicată excepţia de neconstituţionalitate.
Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de petent în faţa completului de 9 judecători nu este examinată în raport cu dispoziţiile aplicabile la soluţionarea în fond a cauzei penale, având ca obiect în etapa procesuală a recursului controlul judecătoresc al soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a plângerii formulate de petentul R.A., întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen., aflată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest sens, dispoziţiile legale menţionate nu abilitează o instanţă a se pronunţa asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu referire la o excepţie de neconstituţionalitate ce, eventual, ar putea avea legătură cu soluţionarea unei cauze aflate pe rolul altei instanţe de judecată, întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, statuează asupra dreptului judecătorului de a se pronunţa exclusiv în cadrul procesului dedus spre soluţionare în faţa sa, în fond sau căi de atac, după caz.
În fapt, petentul R.A. a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, cu plângere, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., privind o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.
Împotriva soluţiei pronunţată în primă instanţă, petentul a declarat recurs.
La termenul fixat pentru judecata recursului, petentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Codului de procedură penală.
Împotriva încheierii prin care instanţa de recurs a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, petentul a declarat recurs.
Prin urmare, în această etapă procesuală obiectul judecăţii priveşte, exclusiv, examinarea de către completul de 9 judecători, a admisibilităţii recursului, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 47/2992, republicată, respectiv a caracterului fondat sau nefondat al căii de atac exercitate împotriva încheierii menţionate.
În consecinţă, excepţia se constată ca fiind inadmisibilă, în sensul că nu îndeplineşte cerinţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Ca atare, în temeiul art. 29 alin. (6) din acelaşi act normativ, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Codului de procedură penală.
În fine, recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
I. - Cu privire la admisibilitatea căii de atac exercitate împotriva încheierilor prin care s-au respins cereri de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţii de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei de judecată în etapa procesuală a recursului.
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale, inclusiv cu referire la încheieri date în cursul judecăţii, în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare sau modificare.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Totodată, determinând precis, prin norme imperative, desfăşurarea procesului penal, în fond şi căi de atac, aceleaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, legea procesual-penală a creat un mecanism coerent de desfăşurare a acestuia, menit a constitui o garanţie a egalităţii părţilor şi a protejării judiciare imparţiale a drepturilor deduse judecăţii.
Petentul a declarat recurs împotriva încheierii prin care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, ridicată în etapa procesuală a recursului.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt supuse recursului, hotărârile nedefinitive, cu distincţiile prevăzute în textul menţionat. Din dispoziţiile aceluiaşi text, rezultă că încheierile urmează sub aspectul căilor de atac cărora sunt supuse, regimul juridic al hotărârii finale ce se va pronunţa în acea etapă procesuală.
Pe de altă parte, cu referire la excepţiile de neconstituţionalitate ce nu întrunesc cerinţele art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, caz în care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este respinsă printr-o încheiere motivată, prin art. 29 alin. (6) teza a II-a din acelaşi act normativ, legiuitorul a stabilit că „încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare".
Cele două norme procesuale, concomitent în vigoare, atributive de competenţă, prima cu trimitere la art. 25 - 29 C. proc. pen., a doua cu trimitere „la instanţa imediat superioară" celei care a pronunţat încheierea atacată, independent de etapa procesuală în care a fost dată, sunt aparent în coliziune.
Cum normele atributive de competenţă au caracter imperativ, de ordine publică şi este nulă orice hotărâre pronunţată cu nesocotirea lor, instanţa sesizată cu recursul, în condiţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, declarat împotriva încheierii prin care instanţa firească de control judiciar, cu privire la recursul declarat în litigiul dedus judecăţii, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, are a examina şi a se pronunţa asupra admisibilităţii căii de atac exercitate de autorul excepţiei, respectiv a propriei competenţe de soluţionare a acesteia.
Or, cele două norme procesuale sunt numai aparent în coliziune.
Astfel, art. 3851 C. proc. pen. priveşte, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea procesual-penală privind soluţionarea în fond şi căi de atac a cauzei penale.
Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, priveşte, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanţa de judecată s-a pronunţat asupra unui incident procedural, cu referire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa sa, în cursul soluţionării cauzei.
Aşadar, competenţa atribuită prin acest din urmă text, cu referire la instanţa superioară în grad celei care a pronunţat încheierea atacată cu recurs, este limitată exclusiv la controlul judiciar al încheierii prin care, apreciindu-se excepţia ca fiind inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă.
Ca atare, instanţa superioară în grad sesizată cu recursul prevăzut în art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu are competenţă şi nu se pronunţă niciodată asupra fondului cauzei deduse judecăţii. Examinarea fondului cauzei, fără a se pronunţa asupra acestuia, priveşte exclusiv stabilirea obiectului cauzei, în vederea constatării îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condiţiile de admisibilitate stabilite prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv „dacă dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată de Curtea Constituţională, are legătură cu soluţionarea cauzei".
Cu alte cuvinte, soluţionarea cauzei nu este scoasă niciodată din competenţa instanţelor fireşti, stabilite de legea procesual-penală, a se pronunţa asupra acesteia în fond şi căi de atac.
Rezultă, aşadar că, prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, legiuitorul nu şi-a propus modificarea art. 3851 C. proc. pen., cele două texte privesc situaţii diferite în cadrul procesului penal, aşa încât acestea nu intră în coliziune.
În consecinţă, recursul cu care instanţa prevăzută de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, este sesizată este admisibil, întotdeauna, iar instanţa superioară în grad este competentă a se pronunţa asupra acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de etapa procesuală în care s-a pronunţat încheierea atacată.
A raţiona altfel, ar însemna a înfrânge voinţa legiuitorului, a interpreta limitativ legea, într-un sens neavut în vedere de acesta, lipsind de eficienţă dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora excepţia privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii într-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, pot fi ridicate „în orice fază a litigiului".
Prin acelaşi text s-a stabilit competenţa Curţii Constituţionale de a „decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, în orice fază a litigiului".
Cu alte cuvinte, în măsura în care s-ar decide în sensul inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii prin care, în etapa procesuală a soluţionării recursului declarat în procesul penal având ca obiect stabilirea prin hotărâre definitivă a încălcării sau neîncălcării legii penale, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, s-ar restrânge competenţa instanţei de contencios constituţional, contrar dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţia României şi art. 29 din legea organică.
Totodată, ar fi sustrase competenţei instanţei de contencios constituţional, examinarea constituţionalităţii dispoziţiilor legale aplicabile însăşi căii de atac a recursului, în procesul penal, reglementate de legea procesual-penală.
În fine, o altă interpretare ar contraveni art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, lipsind de conţinut calea internă de atac stabilită în favoarea justiţiabililor prin art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, dispoziţie procesuală în concordanţă cu textul menţionat din Convenţie.
Rezultă, aşadar că, învestită fiind cu competenţa de a decide asupra litigiilor de constituţionalitate, pentru garantarea supremaţiei Constituţiei, Curtea Constituţională nu poate fi împiedicată să-şi exercite această competenţă.
Pentru aceleaşi raţiuni, cu referire la caracterul de ordine publică a excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi de garanţie constituţională a acesteia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cu ocazia soluţionării unei cauze penale, nu se poate concepe într-un stat de drept, îngrădirea accesului liber la justiţie, inclusiv la justiţia constituţională.
În concluzie, faţă de considerentele ce preced, cu referire la calea de atac exercitată de petent, dispoziţiile legale menţionate şi instanţa care a pronunţat încheierea atacată, recursul este admisibil şi soluţionarea acestuia este de competenţa completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
II. - Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Examinând încheierea atacată, în raport cu criticile formulate, se constată următoarele:
Din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor acestui text, aşa cum s-a arătat anterior.
În cauza aflată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, controlul judecătoresc priveşte legalitatea soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a plângerii întemeiate pe art. 2781 C. proc. pen.
Raportat la acest obiect, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de pârâtă în faţa instanţei de recurs nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
Prin urmare, constatând neîndeplinirea acestei cerinţe şi respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre legală, încheierea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare reglementate în art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, precum şi recursul declarat de petent menţionată împotriva încheierii din 7 decembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 5258/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea petentului R.A. privind sesizarea Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate a Codului de procedură penală şi a OUG nr. 38/2005.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A., împotriva încheierii din 7 decembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 5258/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei RON, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 126/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 128/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
