ICCJ. Decizia nr. 131/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 131/2004
Dosar nr. 38/2004
Şedinţa publică din 24 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1018 din 23 octombrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală, a condamnat pe inculpatul G.M.I.G. la 5 ani închisoare şi interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 11 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 şi la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 31 alin. (2), raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, dispunând, în baza art. 33 lit. a) art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare şi interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 6 iunie 2002, până la 23 octombrie 2003, prelungindu-se, totodată, starea de arest a inculpatului până la 30 noiembrie 2003.
Împotriva sentinţei, procurorul şi inculpatul au declarat apel.
Prin Decizia penală nr. 786/A din 22 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat şi, admiţând apelul procurorului, a majorat pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de luare de mită la 7 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi a dispus, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., ca inculpatul să execute această pedeapsă.
Inculpatul a declarat recurs, împotriva deciziei pronunţate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 11 martie 2004.
Prin încheierea din 20 februarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
Inculpatul a declarat recurs, împotriva acestei încheieri.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160b, introdus în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 şi modificat prin OUG nr. 109/2003, publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligaţia instanţei de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, prevăzându-se în alin. (3) din acest articol că, atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
Este adevărat că, potrivit alin. (4) din acelaşi articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător".
Această dispoziţie trebuie corelată, însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea de atac, împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii, privind măsurile preventive".
Or, în art. 141 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat".
Rezultă, deci, că încheierea la care se referă dispoziţia menţionată poate fi atacată separat cu recurs, numai dacă este dată în primă instanţă şi în apel, iar nu şi în cazul în care este pronunţată de o instanţă de recurs.
Ca urmare, din moment ce încheierea vizată a fost pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat trebuie considerat inadmisibil.
De altfel, încheierea instanţei de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din C. proc. pen., din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul G.M.I.G., împotriva încheierii din 20 februarie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 622/2004.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 24 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 130/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 282/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
