ICCJ. Decizia nr. 134/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 134/2004
Dosar nr. 67/2004
Şedinţa publică din 24 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 28 din 4 februarie 2003, Curtea de Apel Craiova a condamnat pe inculpatul P.T., în urma desfiinţării sentinţei penale nr. 33 din 29 ianuarie 2001 a Tribunalului Dolj, ca efect al admiterii apelului procurorului şi respingerii apelului inculpatului, la 10 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), (4) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) şi (4), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dispunând, în baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi a art. 35 C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 15 martie 2000 până la 7 iulie 2000.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, inculpatul a declarat recurs, acesta fiind respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 2488 din 27 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Prin Decizia nr. 293 din 16 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis contestaţia în anulare formulată de inculpat şi a desfiinţat Decizia nr. 2488 din 27 mai 2003, fixând termen pentru rejudecarea recursului la 12 martie 2004 şi menţinând starea de arest a inculpatului.
Prin încheierea din 12 martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a amânat judecarea cauzei la 23 aprilie 2004 şi, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160b, introdus în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 şi modificat prin OUG nr. 109/2003, publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003, s-a instituit obligaţia instanţei de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, prevăzându-se, în alin. (3) din acest articol că, atunci când „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi, care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
Este adevărat că, potrivit alin. (4) din acelaşi articol, „încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător".
Această dispoziţie trebuie corelată, însă, cu prevederile art. 141 C. proc. pen., prin care este reglementată „calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive".
Or, în art. 141 alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat".
Rezultă, deci, că încheierea la care se referă dispoziţia menţionată poate fi atacată separat cu recurs numai dacă este dată în primă instanţă şi în apel, iar nu şi în cazul în care este pronunţată de o instanţă de recurs.
Ca urmare, din moment ce încheierea vizată a fost pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de recurs, este evident că recursul declarat de inculpat trebuie considerat inadmisibil.
De altfel, încheierea instanţei de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu a Codului de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins, cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul P.T. împotriva încheierii din 12 martie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4351/2003.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 24 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 133/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 135/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
