ICCJ. Decizia nr. 137/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 137/2005
Dosar nr. 86/2005
Şedinţa publică din 16 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Creditoarea SC Ş.N. SA Constanţa a solicitat instanţei, la data de 14 ianuarie 2003, să emită somaţie de plată, pe calea procedurii reglementate prin OG nr. 5/2001, pentru obţinerea sumei de 542.486 dolari SUA, reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate la nava P., de la debitoarea S.B. Grecia.
În motivarea cererii, creditoarea a învederat că la data de 16 iulie 2002, a semnat un contract cu debitoarea, având ca obiect lucrări de reparaţii la nava P., iar după efectuarea lucrărilor, care au fost recepţionate şi acceptate, creditoarea a emis facturile nr. 83 din 9 august 2002 şi nr. 85 din 15 august 2002, pentru suma totală de 1.318.417 dolari SUA.
S-a mai relevat că din valoarea facturată, debitoarea a achitat 775.931 dolari SUA, în trei tranşe, rămânând neachitată suma de 542.486 dolari SUA.
În dovedirea acestei cereri, debitoarea a depus contractul de reparaţii, procesele-verbale de recepţie a lucrărilor, extrase de cont, angajamentul de plată semnat de debitoare la 5 august 2002, precum şi scrisoarea de garanţie emisă de A.B., filiala din Londra.
Debitoarea, susţinând că datoria nu ar fi certă şi lichidă, a solicitat respingerea cererii creditoarei.
Tribunalul Constanţa, secţia maritimă şi fluvială, prin sentinţa civilă nr. 250/MF din 25 iunie 2003, a admis cererea creditoarei şi a somat pe debitoare să plătească acesteia, în termen de 25 zile de la comunicare, suma de 542.486 dolari SUA, reprezentând contravaloarea reparaţiilor la nava P., precum şi 448.000 lei cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că din probele administrate a rezultat că SC Ş.N. SA Constanţa este titular al unei creanţe ce constă în obligaţia de plată a unei sume de bani, asumată prin înscris însuşit de ambele părţi, care atestă drepturi şi obligaţii ce decurg din executarea unui contract, astfel că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1 din OG nr. 5/2001, pentru admiterea cererii de emitere a somaţiei de plată.
Împotriva sentinţei, debitoarea a formulat acţiune în anulare, aceasta fiind respinsă, ca nefondată, prin Decizia civilă nr. 1/MF din 25 septembrie 2003, a Curţii de Apel Constanţa, secţia maritimă şi fluvială.
În motivarea acestei decizii, s-a relevat că înscrisurile depuse în susţinerea cererii fac dovada caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei, astfel că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.
Debitoarea S.B., invocând temeiurile prevăzute în art. 304 pct. 5, 8 şi 9, precum şi în art. 3041 C. proc. civ., a declarat recurs împotriva acestei decizii, cauza fiind înaintată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
La termenul din 24 februarie 2005, debitoarea-recurentă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2) şi art. 6 din OG nr. 5/2001 privind somaţia de plată, aprobată cu modificări prin Legea nr. 295/2002, solicitând suspendarea judecării cauzei şi sesizarea Curţii Constituţionale, cu soluţionarea excepţiei.
Referindu-se la excepţia invocată, reprezentantul creditoarei a cerut să se facă aplicarea art. 723 alin. (2) C. proc. civ., arătând că recurenta- debitoare, recurgând abia în faza procesuală a recursului, la posibilitatea de a formula excepţia, a demonstrat că urmăreşte să exercite drepturile procesuale cu rea-credinţă. Totodată, a pus concluzii pentru respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, învederând că aceasta s-a pronunţat prin numeroase decizii asupra constituţionalităţii textelor de lege în discuţie.
În cadrul şedinţei din 24 februarie 2005, examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, secţia comercială a instanţei supreme a respins această cerere, cu motivarea că, prin mai multe decizii, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul stabilirii constituţionalităţii dispoziţiilor la care se referă excepţia de neconstituţionalitate invocată de debitoare.
Ca urmare, procedând la judecarea recursului declarat de debitoarea S.B., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 1336 din 24 februarie 2005, a dispus respingerea acestuia, ca nefondat.
S-a motivat, în esenţă, că prin hotărârea atacată s-a apreciat judicios cu privire la caracterul cert al creanţei, că preţul a fost calculat corespunzător clauzei contractuale, valoarea lucrărilor, cu titlu de preţ, fiind recunoscută de către debitoare, care s-a şi obligat necondiţionat, prin angajamentul de plată, pentru diferenţa neachitată, astfel că în mod corect s-a statuat şi asupra caracterului lichid al creanţei.
S.B., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, a declarat recurs împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
În motivarea recursului, s-a subliniat că debitoarea a înţeles să atace încheierea ce ar fi trebuit pronunţată potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 şi, respectiv, partea din preambulul deciziei prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată.
S-a susţinut, în acest sens, că partea introductivă a deciziei este nulă, ceea ce atrage nulitatea deciziei în întregul ei, deoarece cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă, cu motivarea că aceasta, prin decizii anterioare, a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor O.. nr. 5/2001, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 29 alin. (6), cu referire la alin. (1), (2), (3) şi (5) ale aceluiaşi articol din Legea nr. 47/1992.
În concluzie, s-a cerut să se constate nulitatea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, precum şi a actelor procedurale ulterioare, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi suspendarea judecării cauzei.
Recursul nu este admisibil.
În adevăr, în raport cu dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului".
În acelaşi timp, potrivit reglementării date prin partea finală a alin. (1) al art. 299 C. proc. civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din acelaşi cod, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face recurs decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.
Din coroborarea acestor dispoziţii cu caracter imperativ şi restrictiv rezultă, deci, că încheierea, ce se susţine de către debitoare că ar fi trebuit să fie întocmită separat de partea introductivă a deciziei, nu este supusă recursului, deoarece nici hotărârea pronunţată asupra acestei căi de atac nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
A considera altfel, ar însemna să fie încălcat principiul inadmisibilităţii recursului împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs şi să se creeze posibilitatea, nereglementată prin lege, de a se recurge în mod nefiresc la o nouă judecată în recurs, la o altă instanţă, fără ca acesteia să-i revină competenţa de a soluţiona cauza respectivă în recurs.
Aşa fiind, din moment ce cererea debitoarei de sesizare a Curţii Constituţionale a fost adresată abia în recurs, soluţia dată de instanţa de recurs, cu privire la această cerere, fie prin încheiere separată, fie prin încheierea ce intră, ca parte introductivă, în compunerea deciziei, nu mai este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, pentru că ar însemna să se contravină prevederilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., prin care sunt imperativ şi restrictiv determinate hotărârile ce pot fi atacate pe această cale.
În consecinţă, constatându-se că debitoarea S.B. vizează o hotărâre ce nu este supusă căii de atac a recursului, urmează ca recursul pe care l-a declarat, să fie respins ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de S.B. Grecia împotriva deciziei nr. 1336 din 24 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 mai 2005.
← ICCJ. Decizia nr. 136/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 139/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
---|