ICCJ. Decizia nr. 150/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 150/2006
Dosar nr. 1058/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 81/P/2005 din 12 aprilie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistratului D.L., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), la plângerea petentei I.M.
S-a reţinut că petenta, în calitate de reprezentant al fiicei sale N.A.C., s-a prezentat în faţa instanţei de recurs, în dosarul nr. 2578/2004, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă.
Preşedintele completului de judecată, constatând că procura datează din 29 aprilie 2002, a pus în vedere petentei, să depună la dosar, o procură reînnoită, în original, întrucât vechea procură putea fi revocată între timp.
Măsura dispusă de instanţă a fost consemnată în încheierea de şedinţă din 7 ianuarie 2005.
Considerând că măsura dispusă de preşedintele completului de judecată este abuzivă, constituind un act de corupţie, în interes de grup şi de favorizare a pârâtului din cauză, petenta a formulat plângere penală împotriva acestuia.
Or, magistratul şi-a exercitat legal atribuţiile de serviciu, solicitând reînnoirea procurii, în virtutea rolului său activ, fapt ce nu constituie infracţiune.
Plângerea formulată de petentă împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 8513/194/N/2005, reţinându-se că măsura dispusă de făptuitor intra în atribuţiile de serviciu ale acestuia şi era imperios necesară, având în vedere vechimea procurii existente la dosarul cauzei.
Împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta a formulat plângere, în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa nr. 690 din 7 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca neîntemeiată.
În motivarea acestei sentinţe, instanţa de fond a apreciat că este exactă constatarea organului de urmărire penală, potrivit căreia judecătorul şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, în conformitate cu prevederile legale.
Demersul magistratului a avut ca unic scop stabilirea legalităţii reprezentării părţii în proces, în raport cu împrejurarea că, între alte moduri de încetare a mandatului, art. 1552 C. civ. prevede şi revocarea acestuia.
Or, procura prin care I.M. a fost împuternicită să o reprezinte pe fiica sa, a fost făcută în luna aprilie 2002.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petenta I.M., în calitate afirmată de reprezentant convenţional al fiicei sale N.A.C., a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de atac.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor" a fost incriminată „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentei, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorul cauzei a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legii procesual-penale.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu, cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatându-se inexistenţa infracţiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reţinut, cu privire la măsura dispusă în cauza civilă, că aceasta nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispoziţiilor legii procesual-civile. Pe de altă parte, orice hotărârea judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor legale privind independenţa judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care o măsură ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a unor norme de drept, pentru a se reţine în sarcina acestuia, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condiţiilor prevăzute pentru reprezentarea părţii, invocată de petentă, în plângerea penală, este de reţinut că legea procesual-civilă a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
În consecinţă, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Totodată, pretinsele erori nu pot fi examinate, contrar principiului legalităţii căilor de atac, pe această cale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, respectiv măsurile dispuse în cursul cercetării judecătoreşti, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Aşadar, reţinând că legalitatea şi temeinicia măsurii dispuse în cauza civilă invocată de petentă, cu referire la reînnoirea procurii, nu poate fi examinată pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menţionate.
Totodată, susţinând că pentru a se reţine în sarcina judecătorului cauzei civile, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acţionat cu intenţia de a o prejudicia pe petentă şi, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluţie legală şi temeinică.
În consecinţă, respingând plângerea, şi sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţa a pronunţat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza civilă, la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petenta susţine că s-ar fi încălcat principiul liberului acces la justiţie, statuat prin legea fundamentală şi nu ar fi fost observate dispoziţiile legale privind reprezentarea în proces.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimatului, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu de către persoana nominalizată de către petentă, aşa încât simplele afirmaţii ale acesteia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta N.A.C., prin I.M., împotriva sentinţei nr. 690 din 7 decembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 4868/2005.
Obligă recurenta menţionată să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 149/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 151/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
