ICCJ. Decizia nr. 148/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 148/2006
Dosar nr. 1052/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 402/P/2004 din 25 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., împotriva magistraţilor T.V. şi A.C., sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu, contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), la plângerea petentului C.M.M., prin curator C.M.
S-a reţinut că la data de 14 iunie 2004, petentul C.M.M. a formulat plângere împotriva magistraţilor T.V. şi A.C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constând în aceea că, în pofida probatoriilor administrate, aflate la dosarul nr. 380/2004, al Curţii de Apel Iaşi, au pronunţat Decizia civilă nr. 328 din 17 martie 2004, care îi este defavorabilă.
Din examinarea plângerii şi a actelor aflate la dosarul cauzei s-au constatat următoarele:
- petentul C.M.M. este bolnav de schizofrenie paranoidă şi se află în evidenţa Spitalului de Psihiatrie Murgeni, judeţul Vaslui.
Prin dispoziţia nr. 41 din 23 februarie 1995, a Primarului oraşului Huşi, în temeiul art. 146 C. fam. şi art. 45 din Legea nr. 69/1991, privind administraţia publică locală, pentru petent a fost numit curator C.M., fratele acestuia;
- prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Huşi, reclamantul C.M.M., în contradictoriu cu pârâţii M.Ş., P.N., Ş.J., M.E. şi Comisia Judeţeană Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, a solicitat anularea titlului de proprietate nr. 1198/48157 din 18 noiembrie 1996, emis pe numele părinţilor şi reintegrarea patrimoniului C.A.P. Huşi, cu suprafaţa de 197 ha teren agricol, care a fost luată în folosinţă de către I.A.S. Huşi, în perioada 1988 - 1999.
- acţiunea reclamantului a fost respinsă prin sentinţa nr. 1920 din 20 octombrie 1999 a Judecătoriei Huşi, apreciindu-se că prin eliberarea titlului de proprietate pe numele pârâţilor, în calitate de moştenitori ai defunctului M.Ş., reclamantul nu a fost vătămat în drepturile sale legitime, acesta având posibilitatea urmării procedurii prevăzute de legea fondului funciar;
- apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 665/A din 19 iunie 2001, a Tribunalului Vaslui;
- recursul declarat, între alţii, de reclamantul menţionat, împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins prin Decizia nr. 1874 din 2 noiembrie 2001, a Curţii de Apel Iaşi;
- prin sentinţa nr. 1349 din 13 noiembrie 2003, Judecătoria Huşi a respins plângerea reclamantului C.M.M., privind reconstituirea dreptului său de proprietate asupra suprafeţei de 12,60 ha, situat în extravilanul comunei Stănileşti, în punctul denumit S.;
- prin Decizia nr. 328 din 17 martie 2004, Curtea de Apel Iaşi, rejudecând cauza, a respins cererea petentului;
- cauza civilă, la data efectuării actelor premergătoare se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în etapa procesuală a recursului.
Având în vedere situaţia de fapt expusă, procurorul a apreciat că este evident interesul petentului C.M.M. de a se interveni penal, sub pretextul cercetării unor magistraţi, în scopul soluţionării cauzelor civile în sensul vizat de către acesta.
Pe de altă parte, hotărârile pronunţate de judecători sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea procesuală şi nu pot constitui fapte penale, în funcţie de nemulţumirile părţii căzute în pretenţii.
Valoarea probatorie a actelor depuse de petent poate fi apreciată exclusiv de instanţa de judecată, singura competentă în materie, şi nu de reclamant.
În fine, procurorul a apreciat că este greu de crezut, având în vedere perioada îndelungată de desfăşurare a acestor procese, circa 6 ani, că nici una din instanţele de judecată, atât la fond, cât şi în căile de atac exercitate, nu au observat săvârşirea vreunei greşeli sau ilegalitatea vreunui act.
Totodată, din conţinutul plângerii formulate de petent, prin curator, se poate observa virulenţa verbală şi uşurinţa cu care acesta acuză judecătorii, de săvârşirea unor fapte penale, apreciate cu subiectivism.
Plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 3605/66/N/2005 din 3 martie 2005.
Împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul C.M.M., prin curator, a formulat plângere, întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa nr. 573 din 21 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 124 din Constituţia României, judecătorul nu soluţionează cauza în nume propriu şi în contradictoriu cu părţile, ci se află în afara raportului dedus judecăţii şi înfăptuieşte justiţia, în numele legii, independent atât faţă de celelalte puteri din stat, cât şi faţă de părţi.
Prin urmare, chiar dacă soluţionează greşit o cauză, magistratul se află în cadrul prezumţiei de bună credinţă, hotărârea putând fi îndreptată pe căile de atac prevăzute de lege.
Răspunderea penală a magistratului poate interveni, numai în mod excepţional, în situaţia în care încalcă legea cu rea credinţă, cu intenţia vădită de a prejudicia o parte.
Or, acest fapt nu s-a dovedit în cauză.
Dimpotrivă, petentul este cel care îşi exercită abuziv drepturile procesuale, învinuind magistraţii fără temei.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul C.M.M., prin curatorul C.M., a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de atac.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor", a fost incriminată „fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar, exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor legale privind independenţa judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanţial sau procedural, după caz, pentru a se reţine în sarcina magistratului, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi, ipoteză ce nu s-a constatat în cauză.
Astfel, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
În consecinţă, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Totodată, pretinsele erori invocate de petent nu pot fi examinate, contrar principiului legalităţii căilor de atac, pe această cale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora, în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, fără relevanţă sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect erorile pretins a fi fost săvârşite, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Aşadar, susţinând că pentru a se reţine în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent şi, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluţie legală şi temeinică.
În consecinţă, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate, controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauzele civile la soluţionarea cărora, în alte procese, petentul susţine că s-ar fi încălcat unele dispoziţii legale.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârilor incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petent, aşa încât simplele afirmaţii ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.M.M., prin C.M., în calitate de curator, împotriva sentinţei nr. 573 din 21 octombrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 2017/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 146/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 149/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
