ICCJ. Decizia nr. 151/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 151/2006
Dosar nr. 1064/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 291/P/2005 din 25 martie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistratului S.I., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), la sesizarea petentului S.C.
S-a reţinut că la data de 2 martie 2005, partea vătămată S.C. a solicitat efectuarea de cercetări împotriva judecătorului S.I., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), constând în aplicarea greşită a legii într-o cauză civilă privindu-l pe acesta.
Astfel, la data de 10 ianuarie 2002, S.C. a solicitat Tribunalului Galaţi, anularea deciziei nr. 61/1997, de desfacere a contractului de muncă, emisă de C.G.P. Galaţi.
Contestaţia a fost respinsă prin sentinţa nr. 161 din 19 martie 2002 a Tribunalului Galaţi, pentru autoritate de lucru judecat.
Recursul declarat de contestator împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 779/R din 21 iunie 2002 a Curţii de Apel Galaţi.
Petentul, prin sesizarea adresată organului de urmărire penală, a reclamat faptul că judecătorul S.I. a participat la judecarea contestaţiei în fond, fără respectarea dispoziţiilor OUG nr. 179/1999 şi OUG nr. 20/2002, referitoare la compunerea completului de judecată.
Or, din actele dosarului rezultă că judecătorul menţionat nu a făcut parte din completul de judecată, la primul termen din 22 februarie 2002, fixat pentru judecarea contestaţiei.
Acesta a fost ulterior desemnat să participe la judecata contestaţiei, ca urmare a completării dispoziţiilor privitoare la compunerea completelor de judecată, prin OUG nr. 20/2002.
Prin urmare, judecătorul menţionat nu şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu prin participarea la soluţionarea contestaţiei formulate de S.C.
Plângerea formulată de petent a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 7745/152/N/2005 din 22 iunie 2005.
Împotriva rezoluţiei primare de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul S.C. a formulat plângere, în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa nr. 511 din 30 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată.
În motivarea acestei sentinţe, instanţa de fond a reţinut că susţinerile petentului sunt nefondate, în raport cu dispoziţiile art. 5 din OUG nr. 20/2002.
Pe de altă parte, chiar dacă susţinerile petentului ar fi reale, eventuala greşeală în constituirea completului de judecată nu constituie infracţiune, aceasta corectându-se prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul S.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de atac.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin neîndeplinirea din culpă a atribuţiilor de serviciu sau îndeplinirea defectuoasă a acestora.
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită din culpă şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentului.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu, cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constându-se inexistenţa faptei, cu referire la infracţiunea de neglijenţă în serviciu, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimatului, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu de către magistratul reclamat de petent, aşa încât simplele afirmaţii ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-petent S.C. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul S.C. împotriva sentinţei nr. 511 din 30 septembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 4658/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 150/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 152/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
