ICCJ. Decizia nr. 145/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 145/2006
Dosar nr. 2885/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin ordonanţa nr. 827/P/2004 din 16 iunie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în baza art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistraţilor L.T. şi D.E., judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), la plângerea părţii vătămate S.E.V.
Prin aceeaşi ordonanţă, procurorul a dispus disjungerea cauzei privind pe N.C. şi S.N. şi declinarea competenţei de soluţionare a acesteia, în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246, 249, 288 şi 289 C. pen.
S-a reţinut că la data de 22 noiembrie 2004, partea vătămată S.E.V. a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu faptul că soluţia pronunţată în dosarul civil nr. 7766/2004, al Curţii de Apel Ploieşti, este abuzivă şi vădit nelegală, prin omisiunea citării părţilor.
S-a mai susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost învestită cu formulă executorie, anterior soluţionării căilor ordinare de atac. Drept urmare, s-a procedat la executare silită, deşi litigiul nu era stins încă.
Examinând cauza la care se referă partea vătămată, organul de urmărire penală a constatat că aceasta, împreună cu fraţii săi, P.V.L. şi G.M., au moştenit de la părinţii lor, în cote egale, între altele, imobilul situat în Târgovişte, format din teren şi construcţii.
Întrucât între cei trei moştenitori au intervenit neînţelegeri cu privire la imobil, S.E.V. a solicitat instanţei de judecată, ieşirea din indiviziune, prin atribuirea în favoarea sa, a bunului indiviz.
Prin sentinţa nr. 1549 din 8 mai 2003, Judecătoria Târgovişte a admis acţiunea reclamantei, a atribuit acesteia, în natură, imobilul şi a obligat-o la plata sultelor către comoştenitori.
Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanta a declarat apel, criticile privind cuantumul sultelor, apreciat ca fiind mult prea mare.
Prin Decizia nr. 2648 din 19 octombrie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a anulat apelul, ca netimbrat.
Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost admis, reţinându-se soluţionarea cauzei, pe excepţia de netimbrare, deşi procedura de citare nu fusese legal îndeplinită cu părţile.
Cauza a fost trimisă la Tribunalul Dâmboviţa, în vederea rejudecării apelului.
Anterior casării deciziei pronunţate în apel, sentinţa a fost învestită cu formulă executorie, la cererea pârâţilor, comoştenitori, creditori pentru sumele reprezentând sulte.
Imobilul a fost scos la licitaţie publică, prin Biroul executorului judecătoresc D.M. şi a fost adjudecat, la data de 18 noiembrie 2004, de către B.M.
Constatând această situaţie, partea vătămată S.E.V. a formulat atât acţiuni civile (cerere de ordonanţă preşedinţială, contestaţie la executare), cât şi plângeri penale, pe calea cărora a criticat legalitatea ordonanţei de adjudecare, activitatea executorului judecătoresc, a magistraţilor care au soluţionat cauzele civile în care a avut calitatea de parte şi a altor angajaţi ai instanţelor.
Examinând toate cauzele privind situaţia juridică a imobilului în litigiu, procurorul a constatat că singura hotărâre greşită este Decizia Curţii de Apel Ploieşti, prin care apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe a fost anulat ca netimbrat, întrucât din dosar rezultă cert că părţile nu au fost citate pentru termenul fixat pentru judecarea căii de atac exercitate.
În conţinutul deciziei s-a consemnat lipsa părţilor, dar în practica s-a făcut menţiunea îndeplinirii legale a procedurii de citare.
Pe de altă parte, numerotarea dosarului prezintă discontinuitate.
Este cert, însă, că nu au fost sustrase procesele-verbale de comunicare a citaţiilor, întrucât acestea nu au fost emise.
Din ansamblul verificărilor efectuate nu a rezultat, însă, că magistraţii care au format completul de judecată, ar fi acţionat cu ştiinţă, în sensul încălcării atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, în lipsa unor dovezi indubitabile în acest sens, în sarcina magistraţilor nu se poate reţine comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei.
Se poate presupune că judecătorii apelului nu au verificat personal referatul grefierului de şedinţă, ceea ce apare ca o încălcare din culpă a atribuţiilor de serviciu.
În raport cu situaţia expusă, procurorul a apreciat că nu se poate reţine nici comiterea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia, cu referire la lipsa efectelor juridice concrete asupra intereselor legale ale persoanei.
Astfel, persoana vătămată a susţinut că drepturile sale asupra imobilului au fost lezate prin aceea că apelul a fost anulat ca netimbrat.
Or, fiind declarat cu depăşirea termenului prevăzut de legea procesual-civilă, apelul nu era admisibil.
Pe de altă parte, criticile privind necunoaşterea faptului pronunţării hotărârii şi citarea acesteia la o adresă greşită, nu sunt confirmate de actele dosarului, din care rezultă neindicarea altei adrese pentru comunicarea hotărârii şi citare.
Este adevărat că cererea de chemare în judecată a fost redactată de un avocat, care a susţinut şi cauza.
Drept urmare, eventuala indicare greşită a adresei în cerere nu este imputabilă instanţei, sentinţa fiind comunicată la singura adresă cunoscută a reclamantei.
De altfel, prin cererea de apel nu s-a cerut repunerea în termen, pentru aceste motive, ci s-au formulat exclusiv critici privind fondul cauzei.
În fine, declanşarea procedurii executării silite, în condiţiile date, nu este urmarea anulării apelului, ca netimbrat, ci a neexercitării în termen a căilor de atac.
Prin rezoluţia nr. 11959/276/N/2005 din 25 iulie 2005, plângerea petentei împotriva ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta S.E.V. a formulat plângere, întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa nr. 42 din 24 ianuarie 2006, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în raport cu probatoriul administrat în cauză, nu s-a constatat că magistraţii reclamaţi se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi neglijenţă în serviciu, întrucât în cauză nu s-a dovedit intenţia de a săvârşi o faptă penală.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petenta S.E.V. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat la data exercitării căii de atac.
La termen, petenta a depus motivele recursului, criticile privind:
- necitarea tuturor părţilor implicate, cu referire la expertul tehnic S.G., executorul judecătoresc D.M., procurorul S.E.A. şi procurorul D.G.;
- reţinerea eronată a temeiniciei şi legalităţii rezoluţiei, în raport cu materialul probator administrat, din care rezultă judecarea cauzei civile, cu încălcarea dispoziţiilor art. 85 C. proc. civ.;
- neexaminarea dosarului, din care rezultă că soluţia cauzei civile, în etapa procesuală a apelului, este rezultatul unui aranjament;
- nu a fost examinat dosarul de urmărire penală privind pe executorul judecătoresc, care confirmă realitatea aranjamentului menţionat.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor", a fost incriminată „fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentei, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă, cu intenţie, a atribuţiilor de serviciu. Totodată, prin raportare la tardivitatea apelului declarat de petentă în cauza civilă şi indicarea eronată a domiciliului acesteia de către apărătorul ales, nici producerea consecinţelor prevăzute de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), nu se poate reţine, aşa cum în mod întemeiat a reţinut organul de urmărire penală.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat, în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii, cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească, cu referire la Decizia pronunţată în apel în cauza civilă privind-o pe petenta S.E.V., poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor legale privind independenţa judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat, a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reţine în sarcina acestuia, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condiţiilor prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii, invocată de petentă în plângerea penală, este de reţinut că legea procesual-penală a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
În consecinţă, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Totodată, erorile jurisdicţionale şi de procedură reclamate nu pot fi examinate, contrar principiului legalităţii căilor de atac, pe această cale.
Este de reţinut în acest sens, că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora, în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Aşadar, susţinând că pentru a se reţine în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent, respectiv a urmării în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu şi, constatând că aceste împrejurări nu sunt probate în cauză, organul de urmărire penală a dispus, în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluţie legală şi temeinică.
În consecinţă, respingând plângerea şi sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţa a pronunţat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată, nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza civilă la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petentul susţine că s-au încălcat normele Codului de procedură civilă.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu sau a infracţiunii de neglijenţă în serviciu de către magistraţii menţionaţi de petentă, aşa încât simplele afirmaţii ale acesteia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), respectiv art. 249 din acelaşi cod, nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenta-petentă S.E.V. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta S.E.V. împotriva sentinţei nr. 42 din 24 ianuarie 2006, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 18678/1/2005.
Obligă recurenta menţionată să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 144/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 146/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
