ICCJ. Decizia nr. 146/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 146/2006
Dosar nr. 651/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 904/P/2004 din 17 februarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus, în baza art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale împotriva judecătorilor M.A., C.B. şi N.D., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), la plângerea petentului P.C.
Petentul a susţinut că magistraţii menţionaţi se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constând în aceea că i-au respins, ca nefondat, un recurs declarat de către acesta într-o cauză civilă.
Din examinarea dosarului cauzei s-a constatat că, la data de 25 mai 2002, organele de poliţie au sancţionat contravenţional pe petent, pentru încălcarea normelor legale privind circulaţia pe drumurile publice.
Petentul a formulat contestaţie împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei întocmit de organul de poliţie.
Contestaţia a fost respinsă, ca nefondată, prin sentinţa civilă nr. 1803 din 2 decembrie 2002, a Judecătoriei Câmpulung.
Împotriva hotărârii primei instanţe, contestatorul a declarat recurs.
Tribunalul Suceava, prin Decizia nr. 123 din 7 martie2003, a respins recursul, ca nefondat.
Din cuprinsul deciziei rezultă că instanţa a examinat cu toată atenţia, cauza şi a motivat temeinic, hotărârea de respingere a recursului.
Pe de altă parte, a reţinut organul de urmărire penală, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care nu concordă cu doleanţele unei părţi din litigiu, nu constituie în sine faptă penală.
Plângerea formulată de petent împotriva soluţiei primare de netrimitere în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 4407/78/N/2005 din 7 aprilie 2005.
Pentru a hotărî astfel, procurorul ierarhic superior a reţinut, sub un prim aspect, că judecătorului nu i se poate reţine săvârşirea unei fapte penale, în condiţiile în care acesta pronunţă o hotărâre motivată de probele administrate în cauza pe care o soluţionează.
Împrejurarea că un judecător, atunci când motivează soluţia, înlătură ca nesincere anumite probe, nu poate duce la concluzia că săvârşeşte o faptă penală, pentru că el are acest drept prevăzut de lege.
În speţă, membrii completului de judecată au dat soluţia menţionată, pe motiv că pe artera respectivă era montat un semn de circulaţie ce interzicea depăşirea, astfel că a apreciat temeinic şi legal procesul-verbal de contravenţie.
Împrejurarea că marcajele erau mai puţin vizibile, dar existau, şi din acest motiv nu au fost văzute de petent, precum şi că indicatorul de circulaţie nu a fost văzut de petent din motive subiective, nu puteau să influenţeze soluţia instanţei de judecată.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul P.C. a formulat plângere, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., solicitând completarea probatoriului, în cauza civilă privindu-l pe acesta.
Prin sentinţa nr. 584 din 26 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată.
În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că organul de urmărire penală a examinat cu toată atenţia, cauza civilă şi a constatat că soluţia de respingere a recursului este temeinic motivată. Cum pronunţarea unei soluţii, ce nu corespunde doleanţelor unei părţi, nu constituie faptă penală, în mod judicios organul de urmărire penală nu a reţinut săvârşirea infracţiunii reclamate de către judecătorii menţionaţi.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul P.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat la data exercitării căii de atac menţionate.
Ulterior, petentul a depus motivele recursului, criticile privind greşita apreciere a probelor administrate în cauza contravenţională privindu-l pe acesta.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală, „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor", a fost incriminată, „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legii procesual-civile.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere, doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare, cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor legale, privind independenţa judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanţial sau procedural, după caz, pentru a se reţine în sarcina magistratului, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Într-adevăr, sub aspectul criticii privitoare la neobservarea condiţiilor prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii, cu referire la lipsa rolului activ în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt invocată de petent în plângerea penală, este de reţinut că legea procesual-civilă a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
În consecinţă, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Totodată, pretinsele erori invocate de petent nu pot fi examinate, contrar principiului legalităţii căilor de atac, pe această cale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora, în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, fără relevanţă sub aspectul răspunderii penale, fiind sub acest aspect erorile pretins a fi fost săvârşite, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Aşadar, reţinând că legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate în cauza civilă invocată de petent, cu referire la caracterul incomplet al cercetării judecătoreşti, nu pot fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menţionate.
Totodată, susţinând că pentru a se reţine în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent şi, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluţie legală şi temeinică.
În consecinţă, respingând plângerea, şi sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza civilă la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petentul susţine că s-ar fi încălcat unele dispoziţii procedurale.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe, care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petent, aşa încât simplele afirmaţii ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-petent P.C. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.C. împotriva sentinţei nr. 584 din 26 octombrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 3081/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 145/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 148/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
