ICCJ. Decizia nr. 155/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 155/2006
Dosar nr. 475/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 19 noiembrie 2004, partea vătămată L.P. a solicitat condamnarea inculpaţilor C.V. şi B.T., pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen.
În motivarea plângerii, partea vătămată a arătat că, în data de 20 octombrie 2004, precum şi în data de 27 octombrie 2004, în cadrul unor emisiuni televizate, inculpaţii menţionaţi au făcut afirmaţii calomnioase privind pretinsa implicare a unor persoane din I.M.G.B., în reprimarea evenimentelor din decembrie 1989. Totodată, s-a susţinut că mulţi dintre revoluţionari sunt în realitate impostori.
Prin încheierea nr. 26 din 13 ianuarie 2005, pronunţată în dosarul nr. 6651/2004, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cauza a fost scoasă de pe rol şi s-a dispus trimiterea dosarului, spre competentă soluţionare, Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reţinându-se că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., întrucât inculpatul C.V. nu a fost şi nu este membru al Guvernului României.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 2131 din 14 septembrie 2005, a admis excepţia necompetenţei materiale după calitatea persoanei şi a declinat competenţa soluţionării în fond a cauzei penale, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând împrejurarea că inculpatul C.V. a devenit deputat.
Prin încheierea nr. 694 din 7 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a scos cauza de pe rol şi a trimis dosarul, spre competentă soluţionare, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a reţinut că, potrivit art. 29 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de deputaţi şi senatori, iar potrivit art. 209 din acelaşi cod, urmărirea penală se efectuează obligatoriu de parchetul corespunzător instanţei competente a soluţiona în fond cauza penală.
Împotriva acestei din urmă încheieri, inculpatul C.V. a declarat recurs, susţinând că se impunea soluţionarea cu precădere a conflictului negativ de competenţă ivit între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
În concluzie, recurentul a solicitat admiterea căii de atac exercitate şi trimiterea dosarului, în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
La data de 19 noiembrie 2004, partea vătămată Ş.I. a formulat o plângere penală având ca obiect săvârşirea infracţiunii de calomnie, între alţii, de un membru al Guvernului.
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a declinat judecarea în fond a cauzei, în favoarea instanţei competente, în raport cu împrejurarea că făptuitorul nu a avut şi nu are calitatea de membru al Guvernului României, în considerarea căreia s-a apreciat prin sesizare cu privire la competenţă.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a cărei competenţă este atrasă în raport cu dobândirea de către făptuitor a calităţii de deputat.
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând dispoziţiile art. 209 alin. (3) şi art. 29 pct. 1 C. proc. pen., a admis plângerea, a scos cauza de pe rol şi a trimis dosarul, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre competentă soluţionare.
În raport cu dispoziţiile art. 40 alin. (2), art. 45 şi art. 35 C. proc. pen., cu referire la dobândirea calităţii de parlamentar de către făptuitorul C.V., se constată că în mod legal dosarul a fost trimis, spre competentă soluţionare, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod.
Pe de altă parte, pentru a admite excepţia de necompetenţă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a reţinut un fapt ulterior învestirii, prin declinarea competenţei, cu referire la dobândirea de către făptuitor a calităţii de parlamentar, de natură a atrage, potrivit legii, competenţa soluţionării în fond a cauzei penale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, la rându-i, constatând că se confirmă faptul avut în vedere de judecătorie, a trimis cauza, parchetului corespunzător instanţei competente a soluţiona cauza penală în fond, conform art. 209 C. proc. pen., în vederea efectuării urmăririi penale.
Prin urmare, în raport cu împrejurarea menţionată, cu referire la dispoziţiile art. 43 alin. (8), coroborat cu art. 40 alin. (2) teza ultimă C. proc. pen., nu se poate reţine ivirea unui conflict negativ de competenţă.
În fine, independent de cele expuse, în raport cu dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţia României şi modul de redactare a art. 43 alin. (3) C. proc. pen., cu referire la sintagma „instanţa ierarhic superioară comună" este exclusă ivirea unui conflict de competenţă între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi oricare altă instanţă de judecată din cadrul autorităţii judecătoreşti.
Cu referire la cauză, urmează, însă, a se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 42 C. proc. pen., hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului şi nici recursului.
Procedând la verificarea din oficiu a actului de sesizare, conform art. 300 C. proc. pen., s-a constatat învestirea cu o cerere de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Drept urmare, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dezînvestit în favoarea organului competent de urmărire penală.
Este de reţinut că prin această reglementare, cu referire la neprevederea nici unei căi de atac în cazul hotărârilor de dezînvestire, legiuitorul a urmărit neafectarea celerităţii procesului penal, cerinţă ce se regăseşte la nivel de principiu şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, inculpatul a sesizat instanţa de control judiciar cu o cale de atac neprevăzută de lege.
Ca atare, excepţia invocată din oficiu se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de inculpatul C.V., ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva sentinţei nr. 694 din 7 decembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 5711/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 154/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 156/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
