ICCJ. Decizia nr. 158/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 158/2006
Dosar nr. 222/2005
nr. 1168/1/2005
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 6 iulie 2005, pronunţată în dosarul nr. 5100/2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului P.C., subzistă în continuare.
Curtea a dispus în sensul amânării judecării cauzei, la data de 3 august 2005, cu citarea inculpatului la locul de detenţie, termen la care se va examina legalitatea şi temeinicia arestării.
La data de 21 iulie 2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea din 6 iulie 2005.
S-a reţinut că în dispozitiv, din eroare, s-a omis înscrierea dispoziţiei privind menţinerea arestării preventive a inculpatului P.C.
În consecinţă, în temeiul art. 195 C. proc. pen., prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi în dosarul nr. 5100/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, instanţa a dispus îndreptarea erorii materiale, în sensul înscrierii în dispozitiv a menţinerii măsurii arestării preventive a inculpatului menţionat.
Împotriva acestei din urmă încheieri, inculpatul P.C. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art.3859 C. proc. pen. Recurentul a precizat că motivele căii de atac exercitate, privind menţinerea măsurii arestării preventive, vor fi expuse oral în faţa instanţei de judecată.
Examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
Recurentul critică încheierea exclusiv sub aspectul dispunerii menţinerii detenţiei preventive.
Deşi dispoziţia contestată apare înscrisă în dispozitivul încheierii atacate, pe calea procedurii prevăzute de art. 195 C. proc. pen., criticile formulate în recurs nu privesc modalitatea înscrierii, ci măsura însăşi.
Or, cauza nici nu ar putea fi examinată sub acest aspect, anterior pronunţării asupra excepţiei de inadmisibilitate, care primează.
De altfel, încheierea nici nu este susceptibilă de critică sub acest aspect, întrucât, în raport cu considerentele încheierii din 6 iulie 2005, procedura prevăzută de art. 195 C. proc. pen. este aplicabilă.
Prin urmare, calea de atac exercitată de inculpat urmează a fi examinată exclusiv, în raport cu excepţia de inadmisibilitate a recursului declarat împotriva încheierii de menţinere a detenţiei preventive, dispusă de instanţa de control judiciar.
Or, sub acest aspect, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Aşadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti este statuată prin însăşi legea fundamentală.
Din economia textului menţionat rezultă, însă, că hotărârile judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care, totodată, să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale, părţilor din proces.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs".
Aşadar, prin textul menţionat a fost stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunţate în primă instanţă, ca şi cele ale instanţei de apel, sunt supuse recursului, odată cu fondul.
Pentru ca încheierile să poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunţării în fond sau apel, după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepţia prevăzută de textul menţionat, adică să fie prevăzute expres de lege.
Or, cu referire la încheierile prin care, în baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, instanţa de control judiciar a dispus, în sensul menţinerii detenţiei preventive a inculpatului, legea procesual-penală nu prevede expres că aceasta este supusă recursului, separat de atacarea pe aceeaşi cale a hotărârii ce se va pronunţa în cauza penală, în această etapă procesuală.
În acest sens, sub denumirea marginală, „calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive", prin art. 141 C. proc. pen., s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat".
Aşadar, prin dispoziţia legală menţionată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunţate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.
Prin art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 24 din OUG nr. 109/2003 se prevede: „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea, impun în continuare, privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive", fără a dispune că, în cazul menţinerii detenţiei preventive de către instanţa sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată separat cu recurs.
Dimpotrivă, prin alineatul ultim al textului menţionat, introdus prin art. I pct. 87 din Legea nr. 281/2003, se face trimitere la art. 160a alin. (2) C. proc. pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art. 141 din acelaşi cod.
Ca atare, dispoziţiile art. 160b C. proc. pen., nu reglementează o excepţie de la regula generală stabilită prin art. 3851 din acelaşi cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanţa de recurs, menţinerea arestării preventive.
Potrivit art. 3851 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor (…)".
Din economia acestui din urmă text legal rezultă că în afara excepţiei de la regula generală, statuată în art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecăţii urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunţa în cauză, în acea etapă procesuală.
Însă, în raport cu dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen., cu referire la hotărârile judecătoreşti susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac, hotărârile judecătoreşti nedefinitive.
Or, hotărârea prin care soluţionează recursul, este definitivă, potrivit distincţiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., aşa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou recurs.
Ca atare, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, nici încheierile pronunţate de instanţa de recurs, în cursul judecării acestei căi de atac cu soluţionarea căreia a fost sesizată, nu sunt supuse recursului.
În consecinţă, cum deciziile pronunţate în recurs, definitive şi executorii fiind, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, a fost menţinută măsura detenţiei preventive a inculpatului nu se încadrează în excepţia prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.
Or, a recunoaşte unei încheieri o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea ce se va pronunţa în cauză, respectiv recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii, decât cele prevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este de reţinut că, prin modul în care a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecăţii, precum şi verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri, legea procesual-penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, prin legea procesual-penală s-a stabilit sfera atribuţiilor organelor judiciare, cu determinarea competenţei în raport cu instanţele inferioare sau superioare în grad.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care, între altele, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a dispus menţinerea detenţiei preventive a acestuia.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum în cauză secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu judecă procesul penal în primă instanţă, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condiţiile textului menţionat, aşa încât completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanţa firească de recurs.
Or, dispoziţiile privind competenţa au caracter imperativ, motiv pentru care soluţionarea unei cauze, în fond sau căi de atac, cu nesocotirea acestora este sancţionată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Aşa fiind, recursul cu care a fost învestit completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
Ca atare, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul P.C. împotriva încheierii pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 21 iulie 2005, în dosarul nr. 5100/2005.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-inculpat menţionat va fi obligat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul P.C. împotriva încheierii din 21 iulie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 5100/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 157/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 159/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
