ICCJ. Decizia nr. 164/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 164/2004
Dosar nr. 90/2004
Şedinţa publică din 28 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 31 martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca instanţă de recurs în dosarul nr. 2409/2004, când a fost fixat termen pentru verificarea legalităţii detenţiei preventive a inculpatului A.G.C., a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate. Ca atare, în baza art. 3002 şi 160 b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, Curtea, prin încheierea pronunţată la data menţionată, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri inculpatul menţionat a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil.
Potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18 - 19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curţii Constituţionale, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Aşadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti este statuată prin însăşi legea fundamentală.
Din economia textului menţionat rezultă, însă, că hotărârile judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Or, potrivit art. 3851 alin. (29 C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs".
Aşadar, prin textul menţionat a fost stabilită regula potrivit căreia încheierile pronunţate în primă instanţă, ca şi cele ale instanţei de apel, sunt supuse recursului odată cu fondul.
Pentru ca încheierile să poată fi atacate înaintea pronunţării hotărârii în fond sau apel, trebuie ca acestea să se încadreze în excepţia prevăzută de textul menţionat, adică să fie prevăzute expres de lege.
Or, cu referire la încheierea prin care, în baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, instanţa de recurs a dispus în sensul menţinerii detenţiei inculpatului, legea nu prevede expres că aceasta este supusă recursului.
În acest sens, sub denumirea marginală „Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive", prin art. 141 C. proc. pen., s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat".
Aşadar, prin dispoziţia legală menţionată, cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor menţionate, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile privitoare la măsurile preventive pronunţate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel, a cauzei penale.
Prin art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, se prevede - „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi, care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive" - fără a se dispune că, în cazul menţinerii detenţiei preventive de către instanţa sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată cu recurs, dimpotrivă, prin alineatul ultim al articolului menţionat făcându-se trimitere la art. 160a C. proc. pen., în raport cu care sunt supuse recursului încheierile determinate de art. 141 din acelaşi cod.
Ca atare, dispoziţiile art. 160b, cu trimitere la art. 160a şi art. 141 C. proc. pen., nu constituie o abatere de la regula stabilită prin art. 3851 alin. (2) din acelaşi cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acestuia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanţa de recurs, menţinerea arestării preventive.
Potrivit art. 3851 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii".
Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepţiei de la regula generală, prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecăţii urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se va pronunţa în cauză în acea etapă procesuală.
Însă, în raport cu dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac hotărârile judecătoreşti nedefinitive.
Or, hotărârea instanţei de recurs este definitivă, potrivit distincţiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., aşa încât împotriva acesteia nu se poate declara un nou recurs.
Ca atare, în raport de dispoziţiile legale menţionate, nici încheierile pronunţate de instanţa de recurs, în cursul judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse recursului.
În consecinţă, cum deciziile pronunţate în recurs, fiind definitive şi executorii, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, a fost menţinută detenţia inculpatului nu se încadrează în excepţia prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., acesta nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.
Or, a recunoaşte unei încheieri o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunţa în cauză, respectiv, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este de reţinut că, prin modul cum a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecăţii, precum şi verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit un cadru legal corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală şi în măsură a satisface exigenţele art. 1, art. 5, art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera atribuţiilor organelor judiciare, cu determinarea competenţei în raport cu instanţele inferioare sau superioare în grad.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a dispus menţinerea măsurii detenţiei preventive a inculpatului.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 281/2003, „Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanţă de secţiile Curţii Supreme de Justiţie (...)".
Aşadar, cum, în cauză, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu judecă procesul în primă instanţă, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condiţiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, cu modificările ulterioare, aşa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanţă firească de recurs, potrivit legii procesuale penale.
Or, dispoziţiile privind competenţa au caracter imperativ, motiv pentru care soluţionarea unei cauze, în fond sau în căi de atac, cu nerespectarea acestora este sancţionată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Aşa fiind, recursul cu care a fost învestit Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil şi în raport cu dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată.
Cu referire la cererea inculpatului, privitor la sesizarea Curţii Constituţionale, exclusiv în situaţia pronunţării unei soluţii de respingere a recursului, ca inadmisibil, pentru a se pronunţa asupra acestui „punct de vedere", aceasta nu poate fi primită din următoarele motive:
Potrivit art. 146 alin. (1) lit. d) din Constituţia României, revizuită, Curtea Constituţională „hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (…)".
Această dispoziţie a fost preluată de legiuitor în art. 23 din Legea nr. 47/1992.
Aşadar, sub un prim aspect, excepţia de neconstituţionalitate trebuie invocată, ca atare, de parte, în cursul procesului.
Numai în condiţiile respectării acestei cerinţe, excepţia se rezolvă asemănător unei chestiuni prejudiciale, în sensul examinării acesteia şi, în cazul îndeplinirii celorlalte condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 23 din Legea nr. 47/1992, admiterii cererii şi trimiterii dosarului Curţii Constituţionale, ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională în România, pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiei legale menţionate de autorul excepţiei.
Or, recurentul nu a invocat excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale, ci a propus o soluţie alternativă dilatorie, cu referire la eventuala reţinere a admisibilităţii căii de atac exercitate de acesta.
Pe de altă parte, prin dispoziţia legală menţionată, obiectul controlului constituţional a fost cantonat exclusiv la neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor.
În raport cu reglementarea menţionată, se constată că nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale controlul unei soluţii a instanţei de judecată.
A admite teza potrivit căreia şi o soluţie judecătorească poate fi examinată de Curtea Constituţională, sub aspectul constituţionalităţii acesteia, înseamnă a adăuga la textul din legea fundamentală, precum şi la legea organică, ceea ce este inadmisibil, întrucât ne aflăm în prezenţa unor dispoziţii legale atributive de competenţă, de strictă interpretare.
Or, folosind sintagma „punct de vedere al instanţei", recurentul viza tocmai controlul de constituţionalitate a unei soluţii judecătoreşti, ceea ce apare ca inadmisibil şi lipsit de suport legal.
În fine, în discuţia părţilor a fost pusă din oficiu excepţia de inadmisibilitate a recursului declarat împotriva încheierii prin care instanţa firească de recurs, examinând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, conform art. 160b C. proc. pen., a dispus în sensul menţinerii acesteia.
În acest context, în condiţiile în care inculpatul ar fi invocat o veritabilă excepţie, s-ar fi pus problema ordinii de examinare a excepţiilor invocate în una şi aceeaşi cauză.
Or, excepţiile se examinează în funcţie de efectele pe care le produc, cu referire la cauză sub aspectul soluţionării în fond a acesteia.
Cum excepţia de inadmisibilitate, cu referire la calea procesuală aleasă, are un caracter mai energic decât excepţia de neconstituţionalitate, în sensul că prima duce la respingerea căii de atac, ca inadmisibilă, şi exclude examinarea acesteia atât în raport cu orice altă excepţie, cât şi cu netemeinicie sau nelegalitate prevăzute de legea procesuală, cea de a doua are, în principiu, efect dilatoriu, până la soluţionarea definitivă de către Curtea Constituţională şi priveşte existenţa sau inexistenţa temeiului legal al dreptului dedus judecăţii.
Cu alte cuvinte, primul caz priveşte posibilitatea provocării controlului judiciar, în timp ce al doilea caz priveşte, funcţie de soluţia Curţii Constituţionale, dreptul subiectiv ocrotit de lege, nu ca realitate juridică incontestabilă, ci ca situaţie juridică ipotetică, afirmată, supusă examinării de către instanţele judecătoreşti competente şi, evident, protecţiei judiciare, în măsura dovedirii acestuia.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi, ca urmare a admiterii excepţiei, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul A.G.C. împotriva încheierii din 31 martie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2409/2004.
Obligă inculpatul A.G.C. să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 28 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 163/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 165/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
