ICCJ. Decizia nr. 180/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 180/2004
Dosar nr. 483/2003
Şedinţa publică din 17 mai 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 1 martie 2001, reclamanta Z.D. a chemat în judecată statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 270.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri materiale şi 1.000.000 dolari S.U.A., echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale. Totodată, aceasta a solicitat ca perioada 18 mai 1995 - 28 martie 2000 să fie considerată vechime în muncă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 18 mai 1995, în dosarul nr. 491/P/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 din C. pen.
În baza ordonanţei din 19 mai 1995 şi a mandatului nr. 127, împotriva sa a fost luată măsura arestării preventive, fiind reţinută începând cu data de 18 mai 1995.
După terminarea urmăririi penale, aceasta a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 157 din 2 martie 2000, Curtea de Apel Constanţa a dispus achitarea acesteia, reţinându-se că, în legătură cu una din părţile vătămate, fapta nu există, iar în legătură cu celelalte părţi vătămate, că fapta nu a fost săvârşită de inculpată.
Drept urmare, reclamanta a solicitat repararea consecinţelor negative cauzate de arestarea nelegală.
Prin sentinţa nr. 683 din 18 octombrie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei, Z.D., 181.679.333 lei cu titlu de despăgubiri şi 20.000 dolari S.U.A. echivalent lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa de fond a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de pârât şi a dispus ca perioada 18 mai 1995 – noiembrie 1995 să fie considerată vechime în muncă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost arestată preventiv, la data de 18 mai 1995, ulterior fiind achitată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Datorită arestării preventive, reclamanta a suferit traume psihice.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel reclamanta Z.D. şi pârâtul, Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta a criticat soluţia sub aspectul cuantumului daunelor acordate, precum şi cu privire la perioada ce urma a fi considerată vechime în muncă.
Pârâtul a criticat soluţia cu privire la acordarea daunelor morale, susţinând că prejudiciul moral nu poate fi reparat în bani.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 29/C din 20 februarie 2002, a respins ambele apeluri ca nefondate, cu motivarea că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt şi a aplicat dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., corespunzător acesteia.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta şi pârâtul au declarat recurs, reiterând criticile formulate în apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe.
Prin Decizia nr. 4098 din 19 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a respins recursurile, ca nefondate, reţinând că:
- în soluţionarea capătului de cerere privind cuantumul despăgubirilor pentru daunele materiale acordate reclamantei, cu referire la recursul declarat de pârât, instanţele au făcut o corectă aplicare a principiilor ce stau la baza instituţiei reparării pagubelor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, în limita cărora şi-au însuşit concluziile expertului E.S.;
- în mod corect instanţele au apreciat că suma de 20.000 dolari S.U.A. constituie o valoare rezonabilă şi o satisfacţie echitabilă pentru suferinţa provocată reclamantei;
- în mod judicios, cu referire la recursul declarat de reclamantă, instanţele nu au inclus în cuantumul despăgubirilor materiale stimulentele materiale pe care aceasta le-ar fi obţinut pe perioada arestării preventive, deoarece acestea nu fac parte din salariu decât în condiţii determinate;
- daunele morale reflectă judicios măsura în care au fost lezate valorile morale, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care reclamantei i-a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională;
- în raport cu dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., în mod corect instanţele au considerat vechime în muncă numai perioada arestării preventive.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, neobservând că, în raportul de expertiză, nu se arată modul de calcul al sumei stabilite şi nici nu au fost ataşate documentele despre care se face referire în raportul menţionat.
În aceste condiţii, în raport cu dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., instanţa de fond era obligată să dispună completarea probatoriului pentru a se stabili suma efectivă de plată cu titlu de daune materiale.
Pe de altă parte, cu referire la daunele morale, nu s-a făcut dovada că afecţiunile invocate de reclamantă au apărut în perioada privării de libertate şi ca urmare a condiţiilor de detenţie.
Totodată, probatoriul administrat în cauză este inapt a demonstra intensitatea prejudiciului moral, aşa încât şi daunele morale au fost acordate ca urmare a neexercitării rolului activ de către prima instanţă.
În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei primei instanţe, în vederea rejudecării.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin art. 52 alin. (3) din Constituţia României, revizuită, s-a stabilit că „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii (...)".
Corespunzător reglementării-cadru, menţionate prin art. 504 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri pe nedrept, s-a stabilit că are dreptul la repararea pagubei persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar, ulterior, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată, constatându-se că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
În cauză s-a făcut dovada arestării preventive a reclamantei şi, ulterior, achitarea acesteia pe temeiuri avute în vedere de legiuitor prin norma legală menţionată.
Ca atare, în mod judicios instanţele au reţinut că reclamanta are dreptul la repararea pagubei produse prin luarea pe nedrept a măsurii arestării preventive, temeiul legal şi faptul generator al obligaţiei de dezdăunare constatându-se a fi corect reţinute.
Critica hotărârilor pronunţate în cauză, formulată prin recursul în anulare, priveşte pronunţarea acestora cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul neîndeplinirii de către instanţe a obligaţiei de a administra un probatoriu pertinent şi concludent, în vederea determinării justeţei şi temeiniciei cererii formulate de reclamantă, exclusiv sub aspectul cuantumului sumelor acordate.
Este de reţinut că, prin art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, în sensul că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.
Aşa cum s-a arătat, în dreptul nostru intern, prin art. 504 alin. (2) C. proc. pen. a fost reglementat dreptul la despăgubire a persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alin. (1) al aceluiaşi articol, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.
Reglementând dreptul la reparaţie, dat fiind caracterul civil al acestuia, prin textul menţionat nu a fost stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor.
Ca atare, în soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., sunt aplicabile normele Codului civil, respectiv, art. 998 şi art. 999, care, prin dispoziţii de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei, victimă a unei erori judiciare.
Dispoziţiile legale menţionate nu fac distincţie între prejudiciul moral şi prejudiciul material, ambele fiind supuse reparării.
Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reţinut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispoziţiilor art. 1084 C. civ., care stabilesc că acesta cuprinde pierderea suferită şi beneficiul nerealizat. În consecinţă, în măsura în care rezultă din probatoriul administrat în cauză, daunele materiale pot fi acordate în limita celor două componente.
În cauză, la judecarea în fond a cauzei a fost efectuată o expertiză contabilă prin care s-a stabilit cuantumul veniturilor salariale, actualizate, aferente perioadei 18 mai 1995 – 28 martie 2000.
Prima instanţă a acordat reclamantei, cu titlu de daune materiale, suma stabilită prin expertiza contabilă.
Daunele materiale au fost menţinute la nivelul menţionat şi în căile de atac.
Ca atare, sub acest aspect, hotărârile pronunţate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare, care priveşte o altă situaţie, respectiv, nesusţinerea hotărârii de materialul probator administrat în cauză sau pronunţarea altei hotărâri decât cea conformă concluziilor desprinse din probe.
Nu lipsită de relevanţă, sub aspectul examinat, este .împrejurarea că, în căile de atac exercitate de reclamantă, criticile formulate de aceasta priveau neacordarea, cu titlu de daune materiale, a sumelor de bani reprezentând stimulente materiale, între 1 şi 3 salarii de bază, acordate persoanelor încadrate pe posturi identice cu cel deţinut anterior de Z.D., respectiv, cel de inspector.
Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei.
Cu alte cuvinte, dauna morală constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană şi se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantei, acesteia i-au fost afectate negativ drepturile şi libertăţile fundamentale, iar suferinţele fizice şi psihice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
Aceeaşi măsură luată pe nedrept afectează, însă, în mod diferit victimele erorii judiciare, aşa încât cuantificarea nu este şi nu poate fi rezultatul unui cumul aritmetic, ca în cazul prejudiciului material şi nici nu este funcţie de gravitatea în sine a măsurii preventive luate pe nedrept, ci a aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte.
Această apreciere priveşte aplicarea criteriilor referitoare la consecinţele negative, certe însă, nu palpabile şi identice, suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost afectate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Ca atare, pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, cu proporţia inerentă de aproximare, apare necesar, într-adevăr, ca cel care pretinde daunele morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea drepturilor personale nepatrimoniale prin măsura procesuală luată pe nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Or, în cauză, reclamanta a evidenţiat, prin acţiunea formulată, împrejurările de genul celor menţionate, pentru care a solicitat daune morale.
Aşa fiind, se constată că instanţele de judecată, corespunzător principiului înscris în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., au administrat probe, au evaluat probele administrate, soluţiile pronunţate fiind susţinute de materialul probator administrat, aşa încât critica privind vădita netemeinicie a acestora se constată a fi neîntemeiată şi sub acest aspect.
Pe de altă parte, în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului despăgubirilor, menite să compenseze prejudiciul moral, coroborat cu administrarea de probe în sensul arătat, nu se poate constata o încălcare esenţială a legii care să fi determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Ca atare, hotărârile criticate nu sunt supuse nici cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2, teza I C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.
Este de reţinut că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanţa a pronunţat o soluţie temeinică, corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile reglementate de dreptul intern, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.
Pe de altă parte, în raport cu principiile statuate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, raportat la diferenţierea naturală şi condiţionarea socială a personalităţii umane, în vederea evaluării prejudiciului moral, nu poate fi primit criteriul venitului mediu pe economie, invocat prin recursul în anulare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, constatând că hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare invocat de Procurorul General, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 683 din 18 noiembrie 2001 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, deciziei nr. 29/C din 20 februarie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, şi deciziei nr. 4098 din 19 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 18/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 181/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
