ICCJ. Decizia nr. 183/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 183/2004
Dosar nr. 102/2004
Şedinţa publică din 17 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 19 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca instanţă de recurs în dosarul nr. 4158/2003, a luat în examinare cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de recurentul-inculpat S.C.H.
Cererea a format obiectul dosarului nr. 1556/2004.
Prin încheierea pronunţată la data de 16 aprilie 2004, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a amânat judecarea cauzei la 30 aprilie 2004, când a fost fixat termen şi pentru judecarea recursului declarat, între alţii, de inculpatul menţionat împotriva deciziei instanţei de apel, în vederea efectuării unei expertize medico-legale, conform art. 139 alin. (7) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003.
În partea expozitivă a încheierii menţionate s-a reţinut că inculpatul, aflat în stare de arest, a solicitat revocarea măsurii arestării preventive şi punerea în libertate până la judecarea recursului. În susţinerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive, inculpatul a invocat starea sănătăţii, respectiv, faptul că suferă de 10 afecţiuni grave, care nu pot fi tratate în reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi care pot avea implicaţii imprevizibile, sens în care a depus la dosar un set de înscrisuri.
Împotriva acestei încheieri, recurentul a declarat recurs, susţinând că a dovedit motivul invocat în sprijinul cererii de revocare a măsurii arestării preventive. Ca atare, prin nesoluţionarea cererii, acestuia i-au fost încălcate drepturile fundamentale la viaţă şi sănătate.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 139 alin. (7) C. proc. pen., „dacă instanţa constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive".
Din dispoziţia citată rezultă că măsura de prevenţie luată în funcţie de anumite împrejurări concrete, legate de cauza penală şi de persoana făptuitorului poate fi revocată, independent de existenţa temeiurilor care ar justifica menţinerea acesteia, pentru motive ţinând de persoana inculpatului, respectiv, starea sănătăţii acestuia.
Revocarea măsurii arestării preventive, la cerere sau din oficiu, pentru cazul prevăzut de art. 139 alin. (7) C. proc. pen., poate fi dispusă în cazul constatării îndeplinirii cumulative a celor trei condiţii prevăzute în textul menţionat.
Inculpatul a depus înscrisuri cu care înţelege să dovedească că suferă de mai multe boli şi a afirmat că acestea nu pot fi tratate în reţeaua sanitară a Direcţiei Generale a Penitenciarelor.
Or, potrivit textului menţionat, cele două situaţii de fapt, reprezentând două dintre cele trei condiţii ce se cer a fi cumulativ îndeplinite, trebuie constatate pe baza unei expertize medico-legale, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Ca atare, în mod legal instanţa, sesizată cu cererea de revocare a măsurii arestării preventive, a dispus efectuarea unei expertize medico - legale şi a amânat judecarea cererii în acest scop.
Inculpatul a declarat recurs împotriva încheierii prin care s-a dispus amânarea judecării cauzei în vederea efectuării unei expertize medico-legale.
Potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen. „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs".
Prin alin. (3) al aceluiaşi articol s-a stabilit că „recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii".
Dispoziţiile legale menţionate particularizează, cu referire la recurs, una din regulile comune exercitării căilor de atac privitoare la existenţa unei hotărâri judecătoreşti pe care legea să o declare susceptibilă de a fi atacată, precum şi a regulii generale privitoare la examinarea legalităţii şi temeiniciei încheierilor în cadrul controlului judecătoresc provocat prin exercitarea căii de atac menţionate, odată cu hotărârea recurată.
Totodată, textul menţionat a stabilit şi excepţia de la regula generală, cu referire la încheierile care, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs, în considerarea caracterului autonom al acestora.
Este de reţinut că, în prezent, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti este statuată prin legea fundamentală.
Astfel, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18 - 19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curţii Constituţionale, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Din economia textului menţionat rezultă, însă, că hotărârile judecătoreşti, inclusiv încheierile premergătoare anticipatorii sau provizorii sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite producerea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor.
Or, cu referire la prezentul recurs, este de observat că sub denumirea marginală „Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive„ prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat".
Aşadar, prin dispoziţia legală citată, cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor menţionate, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile privitoare la măsurile preventive pronunţate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.
Potrivit art. 3851 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor".
Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepţiei de la regula generală prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecăţii urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea le sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se va pronunţa în cauză în acea etapă procesuală.
Ca atare, cum art. 141 C. proc. pen. reglementează excepţia de la regula atacării încheierilor odată cu hotărârea pronunţată în cauză numai cu privire la cele pronunţate în cursul judecării în fond sau apel a cauzei penale, încheierea privitoare la măsurile preventive dată în cursul judecării în recurs a aceleaşi cauze este supusă regulii generale menţionate.
Or, hotărârea instanţei de recurs este definitivă, potrivit distincţiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., aşa încât împotriva acesteia nu se poate declara un nou recurs care, în raport cu dispoziţiile art. 3851 din acelaşi cod, poate fi exercitat exclusiv împotriva hotărârilor judecătoreşti nedefinitive.
În consecinţă, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, nici încheierile pronunţate de instanţa de recurs în cursul judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse recursului.
Aşa fiind, cum deciziile pronunţate în recurs, fiind definitive şi executorii, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, se soluţionează cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu se încadrează în excepţia prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., cu atât mai mult nu se poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea pe această cale a încheierii prin care, în vederea soluţionării legale a cererii menţionate, s-a amânat judecata pentru efectuarea expertizei medico-legale.
Or, a recunoaşte unei încheieri o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunţa în cauză, respectiv, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera atribuţiilor organelor judiciare, cu determinarea competenţei în raport cu instanţele inferioare sau superioare în grad.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a dispus amânarea judecării cererii de revocare a măsurii arestării preventive, în vederea efectuării unei expertize medico-legale, potrivit art. 139 alin. (7) C. proc. pen.
Conform art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, Completul de 9 judecători este competent a soluţiona recursurile în cazurile judecate în primă instanţă de secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aşadar, cum în cauză secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu judecă procesul penal în primă instanţă, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condiţiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, aşa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanţă firească de recurs.
Or, dispoziţiile privind competenţa au caracter imperativ, motiv pentru care soluţionarea unei cauze, în fond sau căi de atac, cu nerespectarea acestora este sancţionată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Aşa fiind, recursul cu care a fost învestit Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpatul S.C.H., ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-inculpat va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul S.C.H. împotriva încheierii din 16 aprilie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 1556/2004.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 181/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 184/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
