ICCJ. Decizia nr. 179/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 179/2004
Dosar nr. 46/2004
Şedinţa publică din 17 mai 2004
Asupra recursului în anulare de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar , constată următoarele:
La data de 17 decembrie 1997, reclamanţii Z.V.M. şi B.R. au chemat în judecată Consiliul General al municipiului Bucureşti, SC H.E.N. SA, D.D., V.Gh., Z.Gh. şi Z.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, şi, totodată, să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2299 din 20 decembrie 1996, 2250 din 18 decembrie 1996 şi nr. 2876 din 16 ianuarie 1997, încheiate între pârâţi.
În motivarea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată, reclamanţii au arătat că autorii acestora, B.I. şi B.J., au dobândit imobilul în litigiu, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, transcris sub nr. 432 din 16 ianuarie 1940.
Ulterior, imobilul a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, cu încălcarea dispoziţiilor art. II din acest act normativ, deşi foştii proprietari făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare.
La 10 decembrie 1998, B.OG, B.L.A. şi R.I.G. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, precum şi în interesul reclamanţilor, arătând că, în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului, au aceleaşi pretenţii ca şi reclamanţii.
Pe parcursul procesului au decedat pârâţii V.Gh. şi Z.A., fiind introduşi în cauză moştenitorii acestora, V.B., Z.A. şi S.I.L.
Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii, susţinând că naţionalizarea imobilului s-a făcut cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, iar la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare au fost corect aplicate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învestit prin declinarea competenţei soluţionării în fond a cauzei de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 309/A din 29 mai 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţi împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea dosarului aceleiaşi instanţe de fond, în vederea rejudecării cauzei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, prin sentinţa nr. 1227 din 16 noiembrie 2000, în fond, după casare, a respins acţiunea precizată, reţinând că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu respectarea prevederilor art. I din Decretul nr. 92/1950.
Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanţii Z.V.M. şi B.R., precum şi intervenienţii B.L.A., B.OG şi R.I.G. au declarat apel, invocând nemotivarea sentinţei atacate.
Prin Decizia nr. 479/A din 6 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al municipiului Bucureşti şi SC H.E.N. SA Bucureşti, a admis apelurile declarate de reclamanţii şi intervenienţii menţionaţi şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi cererea de intervenţie, astfel cum acestea au fost precizate şi completate, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor şi intervenienţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1.
Instanţa de apel a reţinut că imobilul nu a intrat valabil în patrimoniul statului, autorii reclamanţilor făcând parte din categoriile de persoane exceptate de la naţionalizare.
Totodată, contractele de vânzare-cumpărare menţionate sunt lovite de nulitate absolută, în raport cu împrejurarea că părţile contractante cunoşteau că reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâţii, Consiliul General al municipiului Bucureşti, D.S., V.B. şi S.L.I. au declarat recurs.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 1005 din 13 martie 2003, cu majoritate de voturi, a admis recursurile şi a modificat Decizia atacată, în sensul că a respins apelurile declarate de reclamanţi şi intervenienţi împotriva hotărârii primei instanţe, pe care a menţinut-o.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că imobilul a fost trecut, cu titlu, în proprietatea statului, alături de alte 10 imobile aflate la adrese şi în localităţi diferite, situaţie în care autorul reclamanţilor nu poate fi considerat persoană exceptată de la naţionalizare.
Pe de altă parte, în momentul încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare, subdobânditorii au fost de bună credinţă, astfel că nu se putea reţine cauza ilicită.
În opinia separată, s-a susţinut că, din probele administrate în cauză, a rezultat caracterul abuziv al naţionalizării imobilului, fiind încălcate prevederile Decretului nr. 92/1950, împrejurare în raport cu care nu erau aplicabile nici prevederile Legii nr. 112/1995.
Totodată, s-a precizat că subdobânditorii, în contextul în care au cumpărat imobilul, fiind indirect atenţionaţi asupra prudenţei de care trebuie să dea dovadă faţă de prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, nu puteau invoca buna-credinţă pentru a păstra bunul achiziţionat, câtă vreme nu s-au informat cu privire la titlul vânzătorului.
Împotriva sentinţei primei instanţe şi a deciziei instanţei de recurs, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că în mod greşit instanţele, prin hotărârile menţionate, au reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
Pe de altă parte, încheierea unei vânzări, în care vânzătorul şi cumpărătorul sunt de rea credinţă, ştiind sau trebuind să ştie că bunul aparţine altuia, face ca aceasta să fie nulă absolut pentru cauză ilicită sau imorală, în condiţiile art. 966C. civ. În cauză, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea vădită a prevederilor art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995, aşa încât nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la buna credinţă a cumpărătorilor.
În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei instanţei de recurs, prin care s-a menţinut hotărârea primei instanţe şi, pe fond, respingerea recursurilor declarate de pârâţi împotriva deciziei nr. 479 din 6 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 314 C. proc. civ., „Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite".
În cauză, formulând acţiunea în revendicare, reclamanţii au dedus judecăţii încălcarea dreptului de proprietate al autorilor acestora asupra imobilului în litigiu. Astfel, aceştia făceau parte din categoria persoanelor exceptate expres de la naţionalizare, prin art. II din Decretul nr. 92/1950, în sensul că B.I. era inginer, iar soţia acestuia era casnică.
Or, în cauză, nu au fost administrate suficiente probe pentru a se stabili, fără echivoc, dacă autorii reclamanţilor se încadrau în categoria persoanelor prevăzute de art. I sau art. II din Decretul nr. 92/1950.
Desigur, preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, în sensul art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Este, însă, necesar a se stabili dacă preluarea a fost făcută cu titlu sau fără titlu, în sensul Legii nr. 112/1995, aplicabilă în raport cu data introducerii acţiunii – 17 decembrie 1997.
În acelaşi scop, trebuie lămurită situaţia – la data naţionalizării – tuturor imobilelor preluate de la autorii reclamanţilor, în sensul numărului lor, destinaţiei şi a faptului dacă erau sau nu aducătoare de venituri semnificative, raportat la epoca în discuţie.
Între părţi există controverse cu privire la aceste aspecte, prezentând copii ale unor acte care să le susţină punctele de vedere.
De aceea, ar fi fost necesar ca instanţa să solicite relaţii explicite de la autorităţile competente.
Cu privire la unele probe administrate, este de reţinut că au fost prezentate de părţi simple copii xerox necertificate, astfel că nu se poate stabili dacă părţile s-au conformat sau nu prevederilor art. 139 C. proc. civ. şi dacă sunt sau nu aplicabile sancţiunile prevăzute de respectivul text de lege.
Mai mult, nu au fost observate prevederile art. 1188 alin. (2) pct. 4 C. civ., potrivit cărora copiile copiilor nu au nici o putere probatoare.
Pe de altă parte, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut reaua credinţă a pârâţilor – cumpărători ai apartamentelor din imobilul în litigiu, iar Tribunalul Bucureşti şi Curtea Supremă de Justiţie (cu opinie separată) au reţinut buna credinţă a aceloraşi pârâţi.
Aceste concluzii contradictorii au avut la bază un probatoriu insuficient.
Trebuia lămurită în mod distinct, din acest punct de vedere, situaţia în care s-a aflat vânzătorul şi cea în care s-a aflat fiecare cumpărător.
În acest sens, solicitarea întregului dosar format în urma cererii făcute în temeiul Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi la Comisia pentru aplicarea acestei legi, precum şi a corespondenţei dintre aceasta şi instituţia vânzătoare se impunea.
Mai este de reţinut că eventuala rea credinţă dovedită a unei instituţii sau al unui, respectiv, unor prepuşi ai acesteia, nu se răsfrânge automat asupra unor persoane contractante, ci trebuie dovedit că şi acestea se găseau în aceeaşi cunoştinţă de cauză asupra împrejurărilor ce determină o atare concluzie.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa în parte Decizia atacată, în sensul că va menţine soluţia de admitere a recursurilor declarate de pârâţii menţionaţi împotriva deciziei instanţei de apel, pe care, însă, o va casa şi va trimite cauza aceleaşi instanţe în vederea rejudecării apelurilor declarate de reclamanţi.
Cu ocazia rejudecării, devoluând cauza, instanţa de apel va administra probe potrivit celor arătate mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, pe care o casează.
Admite recursurile declarate de Consiliul General al municipiului Bucureşti şi de pârâţii D.S., V.B. şi S.L.I, împotriva deciziei nr. 479 din 6 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării apelului formulat de reclamantele Z.V.M., B.R. şi intervenienţii B.L.A., B.OG şi R.I.G.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 178/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 18/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
