ICCJ. Decizia nr. 205/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 205/2010
Dosar nr.5988/1/2010
Şedinţa publică din 28 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1233 din 19 iunie 2009 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenţii T.M.A. şi T.G. împotriva rezoluţiei nr. 799/P/2007 din 12 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, şi s-a menţinut rezoluţia atacată, cu obligarea petenţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 799/P/2007 din 12 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus în baza dispoziţiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii C.M., O.Ş., T.J. – judecători la Curtea de Apel Iaşi, I.C. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, P.F.N. – judecător la Tribunalul Vaslui, A.C. şi G.R. – procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Împotriva acestei rezoluţii, petenţii T.M.A. şi T.G. au formulat plângere la procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângere care a fost respinsă prin rezoluţia nr. 5665/II/2/2008 din 8 octombrie 2008.
Procurorii au stabilit că nu se poate reţine că magistraţii intimaţi nu şi-ar fi îndeplinit atribuţiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, provocând o vătămare intereselor legale ale petenţilor.
În temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petenţii au formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluţiei nr. 799/P/2007 din 12 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa nr. 1233 din 19 iunie 2009 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că din actele premergătoare efectuate a rezultat că nu s-au dovedit în niciun fel fapte de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în legătură cu activitatea judecătorilor magistraţi ori a procurorilor, ci s-au exprimat numai nemulţumiri în legătură cu soluţionarea fondului cauzei, astfel încât faptele reclamate de petenţi nu sunt fapte prevăzute de legea penală.
Prima instanţă a constatat că tot ce se spune de petenţi în plângere, sunt simple alegaţii, nedovedite cu nimic şi care, nu sunt de natură să zdruncine cu ceva, argumentele procurorului, care au dus la neînceperea urmăririi penale, pentru inexistenţa infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Împotriva sentinţei de respingere a plângerii împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, petenţii au declarat recurs, susţinând că sentinţa atacată este „netemeinică şi nelegală deoarece s-a pronunţat în totală contradicţie cu prevederile legale".
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate de petenţi nu sunt fondate.
Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimaţii magistraţi C.M., O.Ş., T.J. – judecători la Curtea de Apel Iaşi, I.C. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, P.F.N. – judecător la Tribunalul Vaslui, A.C. şi G.R. – procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluţia pronunţată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor şi nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârşirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.
În speţă, intimaţii magistraţi judecători au pronunţat hotărâri, în concordanţă cu probatoriile administrate, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Simpla împrejurare că petenţii sunt nemulţumiţi de soluţia adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a judecătorilor care au pronunţat-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceştia ar fi săvârşit o infracţiune în legătură cu îndeplinirea activităţii de jurisdicţie sau că şi-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuţiile de serviciu, soluţiile pronunţate de magistraţii judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac.
După epuizarea căilor de atac niciun alt organ nu poate pune în discuţie autoritatea acestor decizii ale magistraţilor, o eventuală punere în discuţie ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.
Altfel spus, instanţa penală sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., nu se poate substitui instanţelor de control judiciar în sensul reverificării legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti intrate sub autoritate de lucru judecat.
În ceea ce priveşte fapta săvârşită de magistraţii procurori, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurenţilor petenţi nu au suport probator, concluziile acestora din cadrul şedinţelor de judecată neconstituind o faptă care să poată angaja răspunderea penală.
Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimaţii magistraţi, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor legale ale unei persoane, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia.
Criticile recurenţilor petenţi reiau în esenţă aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanţe şi au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a şi demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanţe.
În consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petenţilor împotriva rezoluţiei nr. 799/P/2007 din 12 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, este legală şi temeinică.
Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de petenţii T.M.A. şi T.G. împotriva sentinţei primei instanţe.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii petenţi vor fi obligaţi la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petenţii T.M.A. şi T.G. împotriva sentinţei nr. 1233 din 19 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2615/1/2009.
Obligă recurenţii petenţi la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 20/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 206/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
