ICCJ. Decizia nr. 214/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 214/2010
Dosar nr.7291/1/2010
Şedinţa publică din 28 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1052 din 26 mai 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2672/1/2009 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.I. împotriva ordonanţei nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, şi s-a menţinut ordonanţa atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin ordonanţa nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus, între altele, în baza dispoziţiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de C.M. şi P.M. – judecător la Judecătoria Fălticeni, F.O. – procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni, T.C. – executor judecătoresc şi Z.D. – avocat Baroul Suceava, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Împotriva acestei rezoluţii, petentul a formulat plângere la procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângere care a fost respinsă prin rezoluţia nr. 2339/1195/II/2/2009 din 12 martie 2009.
Procurorii au reţinut că modul de soluţionare a unei cauze nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluţia criticată, pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de atac prevăzută de art. 278 şi art. 2781 C. proc. pen.
În temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva ordonanţei nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, plângere care a fost respinsă, ca nefondată prin sentinţa nr. 1052 din 26 mai 2009 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existenţa unor indicii din care să rezulte săvârşirea infracţiunilor reclamate.
Împotriva sentinţei de respingere a plângerii, petentul B.I. a declarat recurs.
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.
Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimaţii C.M., P.M., F.O., T.C. şi Z.D. ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual.
Analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că, în cauză nu există indicii în sensul săvârşirii de către magistraţi a infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), aceştia îndeplinindu-şi în mod corect atribuţiile de serviciu, fără a cauza o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluţia pronunţată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor şi nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârşirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.
În speţă, intimaţii magistraţi judecători au pronunţat hotărâri, în concordanţă cu probatoriile administrate, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Simpla împrejurare că petentul este nemulţumit de soluţia adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraţilor care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceştia ar fi săvârşit o infracţiune în legătură cu îndeplinirea activităţii de judecată sau că şi-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuţiile de serviciu, soluţiile pronunţate de magistraţii judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac.
După epuizarea căilor de atac niciun alt organ nu poate pune în discuţie autoritatea acestor decizii ale magistraţilor, o eventuală punere în discuţie ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.
Mai mult decât instanţa penală sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., nu se poate substitui instanţelor de control judiciar şi în consecinţă nu se poate pronunţa asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii pronunţate de o altă instanţă.
De asemenea, nu se poate reţine în sarcina magistraţilor nici săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), neaflându-ne în prezenţa falsificării unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.
Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine în sarcina executorului judecătoresc T.C., săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), în condiţiile în care acesta, în desfăşurarea procedurilor impuse de soluţionarea dosarului de executare nr. 131/P/2004, s-a conformat întrutotul dispoziţiilor date de instanţa de judecată.
Intimatul avocat Z.D. a respectat îndatoririle ce îi reveneau în calitate de apărător ales, având dreptul să formuleze în numele şi pentru clientul său toate acele cereri pe care le-a apreciat ca fiind necesare şi utile apărării cauzei, respectiv soluţionării litigiului civil ivit între petent şi numitul G.C.
Din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimaţii, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor legale ale unei persoane sau că ar fi falsificat un înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia aşa încât, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului petent, în sensul că magistratul M.C.B., care a pronunţat sentinţa atacată, ar fi participat la judecarea recursului împotriva unei soluţii privind ordonanţa nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009, Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului constată că magistratul indicat a participat la soluţionarea recursului declarat de petent împotriva sentinţei nr. 874 din 12 mai 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care a fost respinsă ca nefondată plângerea împotriva unei alte rezoluţii, respectiv nr. 1134/P/2006 din 5 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
În concluzie, nu există cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 C. proc. pen.
În ceea ce privesc susţinerile recurentului petent în sensul că sentinţa atacată nu a fost motivată sau că nu i-au fost luate în considerare cereri esenţiale, acestea nu se susţin, sentinţa atacată fiind legal, temeinic şi corespunzător motivată, plângerea sa fiind soluţionată cu respectarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen.
În concluzie, susţinerile petentului privind existenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 şi 10 C. proc. pen., vor fi respinse, ca nefondate.
Criticile recurentului petent reiau în esenţă aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanţe şi au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a şi demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanţe.
În consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petentului împotriva ordonanţei nr. 144/P/2009 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică este legală şi temeinică.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.I. împotriva sentinţei nr. 1052 din 26 mai 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2672/1/2009.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.I. împotriva sentinţei nr. 1052 din 26 mai 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2672/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 210/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 217/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
