ICCJ. Decizia nr. 207/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 207/2004
Dosar nr. 163/2004
Şedinţa de la 24 iunie 2004 în Camera de Consiliu
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Petentul T.A. a formulat plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 129/VIII/1/2004 din 22 martie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, privind pe judecătorul D.C., preşedintele Tribunalului Dolj, pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
La termenul din 24 mai 2004, fixat pentru judecarea plângerii, petentul T.A. a declarat că înţelege să recuze completul de judecată şi toţi judecătorii Curţii de Apel Craiova, menţionând că nu are încredere în obiectivitatea acestora.
Prin încheierea nr. 117 din 28 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului menţionat, privind recuzarea tuturor judecătorilor Curţii de Apel Craiova.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că petentul nu a îndeplinit condiţia cerută de art. 52 alin. (5) C. proc. pen., privitoare la indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător a cărui recuzare se cere.
Împotriva acestei încheieri, la data de 15 iunie 2004, petentul T.A. a declarat recurs.
Acesta a susţinut că dispoziţiile art. 52 C. proc. pen. nu prevăd obligaţia indicării cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător a cărui îndepărtare de la judecarea pricinii se cere.
Recursul este tardiv declarat.
Petentul a declarat recurs, la data de 15 iunie 2004, împotriva încheierii pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 mai 2004, cu depăşirea termenului prevăzut de legea procesuală penală.
Astfel, potrivit art. 52 alin. (8) C. proc. pen., „încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 ore din momentul pronunţării".
Or, în raport de dispoziţiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societăţii şi a membrilor care o compun, ca titulari de drepturi şi obligaţii legal stabilite.
Activitatea de judecată, finalizată prin pronunţarea unei hotărâri definitive este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte şi garantării drepturilor procesuale.
Aceste reguli privesc în egală măsură atât judecarea cauzei penale în fond sau căi de atac, cât şi cererile incidente, cu referire, în cauză, la incidentul procedural vizând modificarea compunerii instanţei de judecată, respectiv, a instanţei competente a judeca cauza, prin formularea cererii de recuzare.
Ilustrând acest formalism, între altele, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit, vizând concomitent dinamizarea procesului penal, asigurarea drepturilor procesuale şi sancţionarea conduitei procesuale neconforme, sub titlul marginal „consecinţele nerespectării termenului" următoarele „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen".
Aşadar, potrivit formalismului legii procesuale penale, având caracter de garanţie egală pentru toate părţile interesate, în sensul dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală şi ca raţiune satisfacerea imperativului disciplinării activităţii procesuale prin stabilirea unor termene peremptorii, prin textul menţionat a fost impusă obligaţia îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancţiunea decăderii.
Ca atare, neexercitarea în termen a unei căi de atac, conform sancţiunii menţionate, duce la pierderea dreptului privitor la exercitarea acesteia.
Potrivit art. 4161 şi art. 38515 C. proc. pen., hotărârea rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, iar instanţa sesizată cu calea de atac exercitată peste termen, respinge recursul, ca tardiv, şi menţine hotărârea atacată.
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă, însă, şi că, deşi termenul legal de declarare a recursului este prevăzut prin normă imperativă, sancţiunea decăderii din exerciţiul acestui drept nu intervine automat ci trebuie constatată de instanţă.
În regulă generală, această constatare priveşte examinarea şi stabilirea întrunirii cerinţelor decăderii, reieşite din textul menţionat, privitoare la existenţa unui termen imperativ, care să impună exercitarea dreptului înăuntrul acestuia, neexercitarea dreptului în cadrul termenului prevăzut de lege şi inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii.
Or, în cauză, aceste cerinţe se constată a fi îndeplinite, în sensul că, prin art. 52 C. proc. pen., a fost stabilit imperativ termenul de declarare a recursului şi momentul de la care acesta începe să curgă, calea de atac a fost exercitată de petent peste aceste termen şi nu există dispoziţie legală derogatoare expresă de la sancţiunea decăderii .
Este adevărat că nerespectarea termenului de declarare a recursului, în mod excepţional, poate să nu fie imputabilă părţii decăzute din termenul de exercitare a acestuia, împrejurare în considerarea căreia, prin art. 3853 alin. (2) C. proc. pen., cu trimitere la art. 364 din acelaşi cod, a fost reglementată posibilitatea aprecierii recursului ca fiind făcut în termen şi realizării controlului judecătoresc al hotărârii atacate, dacă instanţa constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.
Însă, dispoziţiile legale menţionate privesc alte situaţii şi, oricum, repunerea în termenul de declarare a recursului nu poate fi examinată în lipsa unei cereri formulate, în acest sens, de către petent.
Ca atare, în cauză se constată declararea recursului cu depăşirea termenului special prevăzut de legea procesuală penală şi, ca atare, petentul este decăzut din dreptul exercitării acestei căi de atac.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi, ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca tardiv.
Totodată, conform art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul T.A. împotriva încheierii nr. 117 din 28 mai 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3000/2004.
Obligă recurentul să plătească statului 1.200.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată astăzi, 24 iunie 2004, în şedinţă publică.
| ← ICCJ. Decizia nr. 206/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 208/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
