ICCJ. Decizia nr. 201/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 201/2004
Dosar nr. 70/2004
Şedinţa publică din 7 iunie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 aprilie 2002, la Curtea de Apel Timişoara, Primăria municipiului Caransebeş, prin Primar, a solicitat să fie anulate, ca nelegale, procesul-verbal nr. 197 din 28 noiembrie 2001, încheiat de Direcţia Control Fiscal Caraş-Severin, precum şi Decizia nr. 229 din 22 martie 2002, emisă de Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele de 627.057.043 lei, reprezentând taxă pe valoarea adăugată şi de 678.318.224 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente.
S-a susţinut, în motivarea acţiunii, că stabilirea obligaţiei Primăriei municipiului Caransebeş de a plăti sumele menţionate este nejustificată, întrucât sumele încasate din concesionarea, încheierea sau vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat, de interes local, sunt de natură bugetară, iar nu de natură economică, aşa cum au stabilit, în mod greşit, autorităţile fiscale.
S-a mai relevat că veniturile rezultate din chirii şi concesiuni au fost încasate la bugetul local, în baza art. 9 alin. (3) din Legea nr. 189/1998, privind finanţele publice locale şi a clasificaţiei bugetare, aprobată prin legile bugetului de stat, pentru fiecare din perioada de referinţă, iar instituţiile din structura Ministerului Finanţelor, numai printr-o greşită interpretare a normelor cuprinse în art. 3 din OG nr. 3/1992 şi în art. 2 pct. 1.9 din HG nr. 512/1998, au considerat aceste activităţi ca fiind o sursă de profit.
S-a învederat că Primăria municipiului Caransebeş nu a obţinut nici un venit, deoarece sumele încasate au fost folosite în conformitate cu prevederile Legii nr. 215/2001, privind administraţia publică locală şi cu cele ale Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În legătură cu sumele rezultate din vânzările de imobile, făcând parte din domeniul său privat, reclamanta a arătat că au fost virate la bugetul local, astfel că nici pentru aceste operaţiuni nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la taxa pe valoarea adăugată, deoarece s-au efectuat de o unitate care nu are calitate de agent economic, iar veniturile obţinute au fost destinate autofinanţării.
Prin întâmpinare, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea acţiunii, invocând dispoziţiile art. 2 lit. a) şi b) din OG nr. 3/1992, republicată. S-a susţinut că, potrivit acestor dispoziţii, în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, se cuprind operaţiunile cu plată şi cele asimilate acestora, efectuate de către persoane fizice şi juridice, privind livrări de bunuri mobile şi/sau prestări de servicii, transferul proprietăţii bunurilor imobile dintre contribuabili, precum şi între aceştia şi persoane fizice, astfel că sumele încasate de Primăria Caransebeş, aferente contractelor de închiriere a unor spaţii din administrarea sa, reprezintă profit supus taxei pe valoarea adăugată.
S-a mai relevat că reclamanta, realizând cumulat venituri din operaţiuni supuse taxei pe valoarea adăugată ce depăşesc plafonul legal, avea obligaţia, potrivit pct. 11.4 din Normele de aplicare a OUG nr. 17/2000, aprobate prin HG nr. 401/2000, să se declare plătitor de T.V.A., pentru activităţile ce îndeplineau condiţiile unor operaţiuni impozabile şi să organizeze o evidenţă contabilă distinctă, care să permită calcularea taxei pe valoarea adăugată ce trebuia plătită bugetului de stat sau să fie recuperată.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 310 din 1 octombrie 2002, a admis acţiunea şi a anulat, ca nelegale, procesul-verbal încheiat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, la data de 28 noiembrie 2001, precum şi Decizia nr. 229 din 22 martie 2002 a Ministerului Finanţelor Publice, cu privire la obligarea reclamantei de a plăti suma de 627.057.043 lei, reprezentând T.V.A. şi 678.318.224 lei, majorări aferente.
S-a reţinut că reclamanta a realizat venituri din vânzarea, încheierea şi concesionarea unor bunuri din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea sa, precum şi din închirierea unor spaţii cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, fără a colecta taxa pe valoarea adăugată aferentă acestor operaţiuni, dar, potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă, toate aceste sume au intrat în bugetul local al autorităţii publice, ca venituri bugetare neaducătoare de profit, care nu sunt supuse taxei pe valoarea adăugată.
S-a motivat că, în raport cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. d) din OG nr. 3/1992 şi cu cele ale art. 3 pct. 2.2 lit. b) din HG nr. 401/2000, activitatea reclamantei a fost de natură administrativă, din care nu s-a realizat profit, iar nu de natură economică, astfel că lipseşte temeiul care să justifice calculul T.V.A.
Împotriva sentinţei, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş-Severin, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, a declarat recurs.
Prin Decizia nr. 1198 din 25 martie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentinţa şi, în fond, a respins acţiunea.
S-a motivat că, în raport cu dispoziţiile art. 2 din OG nr. 3/1992, republicată, precum şi cu cele de la pct. 1-3 din Normele de aplicare a OUG, potrivit cărora închirierea de bunuri este impozabilă, concluziile raportului de expertiză contabilă sunt irelevante în cauză, cât timp contravin acelor dispoziţii legale.
S-a relevat că, din moment ce prin actele de control financiar s-a constatat, în mod corect, că reclamanta a realizat venituri din operaţiuni de închiriere, concesionare şi vânzare a unor bunuri imobile aflate în administrarea sa, care erau impozabile, chiar dacă operaţiunile respective au fost efectuate de o instituţie publică, iar veniturile încasate au depăşit plafonul legal, prevăzut de art. 11.4 din Normele de aplicare a OUG nr. 17/2000, se impunea să se plătească T.V.A. pentru toate acele operaţiuni şi să fie ţinută evidenţă contabilă distinctă, pentru facilitarea calculului sumelor datorate bugetului de stat.
S-a mai motivat că, datorându-se taxa pe valoarea adăugată pentru veniturile realizate din operaţiunile menţionate, în mod corect, s-au calculat şi majorările de întârziere aferente, întrucât nu s-a depus declaraţie de înregistrare fiscală.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, împotriva acestei decizii, susţinând că a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond. S-a mai susţinut că hotărârea atacată este şi vădit netemeinică.
În acest sens, s-a învederat că, prin soluţia instanţei de recurs, nu s-a ţinut seama de prevederile art. 169 din OG nr. 61/2002, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2003, potrivit cărora sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugată, datorate de către autorităţile administraţiei publice locale pentru prestări de servicii, constând în închirieri şi concesionări de bunuri imobile, care, până la data de 31 mai 2002, nu au fost achitate la bugetul de stat, se anulează, inclusiv majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere aferente.
S-a mai arătat că, faţă de împrejurarea că din anexa nr. 1 la procesul verbal de control nu rezultă, cu certitudine, care este ponderea veniturilor din închirieri şi concesiuni, defalcate pe perioadele pentru care reclamanta putea să beneficieze de exonerarea de la obligaţia de a plăti taxa pe valoarea adăugată şi majorările de întârziere, se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea lămuririi acestor aspecte, prin efectuarea unei noi expertize contabile.
S-a relevat că raportul de expertiză contabilă depus la dosar şi suplimentul acestuia nu sunt îndeajuns de edificatoare, deoarece concluziile expertului se limitează doar la constatarea că sumele încasate la bugetul local din vânzările efectuate de reclamantă nu sunt rezultatul unei activităţi economice.
În fine, s-a subliniat că, deşi, prin procesul-verbal de control fiscal s-a făcut referire la înregistrările contabile şi contractele încheiate de reclamantă, aceste înscrisuri nu au fost depuse la dosarul cauzei, cu toate că făceau parte din documentele pe care s-au bazat actele administrative contestate.
În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea efectuării unei noi expertize contabile.
Recursul în anulare este fondat, în sensul celor ce urmează.
În adevăr, prin art. 169 din OG nr. 61 din 29 august 2002, intrată în vigoare, potrivit art. 170, la data de 1 ianuarie 2003, se prevede că „sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugată datorate de către autorităţile administraţiei publice locale, pentru prestări de servicii constând în încheieri şi/sau concesiuni de bunuri imobile, care până la data de 31 mai 2002 nu au fost facturate beneficiarilor şi nu au fost achitate la bugetul de stat, se anulează, inclusiv majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere aferente".
Prin urmare, se impunea ca, în raport cu prevederile acestui act normativ, aplicabile de la 1 ianuarie 2003, să se constate, prin Decizia atacată, că Primăria municipiului Caransebeş nu mai datora la bugetul de stat vreo sumă reprezentând taxă pe valoare adăugată pentru prestări de servicii şi/sau concesiuni de bunuri imobile, nici majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere aferente, ţinându-se seama că, din actele de control efectuate şi din raportul de expertiză contabilă, rezultă că sumele respective nu fuseseră facturate beneficiarilor anterior datei de 31 mai 2002.
Dar, aşa cum rezultă din actele dosarului, în cazul operaţiunilor de încasare a sumelor rezultate din închirierea, concesionarea şi vânzarea bunurilor imobile de către Primăria Caransebeş, ca autoritate a administraţiei publice, nu este aplicabilă taxa pe valoarea adăugată, deoarece acele sume erau destinate acţiunilor de interes local în domeniile administrativ, social, educativ, cultural, sportiv, de apărare, de ordine publică şi siguranţa statului, în beneficiul colectivităţii locale, iar nu pentru a realiza un profit.
Este de observat că, în cauză, beneficiar al sumelor realizate, din închirieri şi concesionări sau vânzări de bunuri imobile, reprezentând venituri bugetare nefiscale, este unitatea administrativ-teritorială municipiul Caransebeş, prin autorităţile administraţiei publice locale, Consiliul Local al municipiului Caransebeş, ca autoritate deliberativă, precum şi Primăria municipiului Caransebeş, ca autoritate executivă.
Or, prin activitatea lor, Consiliul Local al municipiului Caransebeş, ca autoritate deliberativă, precum şi Primăria municipiului Caransebeş, ca autoritate executivă, administrează resursele financiare ale unităţii administrativ-teritoriale obţinute ca venituri bugetare, inclusiv veniturile realizate din concesionarea sau închirierea de bunuri imobile, respectiv vânzarea de bunuri imobile aflate în patrimoniul acelei unităţi administrativ-teritoriale, fără ca actele înfăptuite în acest scop să aibă natură comercială, deoarece, aşa cum se precizează în art. 8 C. com., „Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi".
În raport cu această reglementare şi ţinându-se seama că, prin încasarea sumelor provenite din închirierea, concesionarea şi vânzarea de bunuri imobile, nu s-a realizat valoare adăugată şi nici nu s-a urmărit obţinerea de profit, Primăriei municipiului Caransebeş, ca autoritate executivă a unităţii administrativ-teritoriale municipiul Caransebeş, nu-i revenea obligaţia de a se declara plătitor de taxă pe valoarea adăugată şi să organizeze o evidenţă contabilă în acest sens, sumele respective fiind înregistrate global ca venituri bugetare, pe capitole, iar cheltuielile efectuate fiind evidenţiate, la rândul lor, pe categorii de cheltuieli.
În această privinţă, este de observat că, aşa cum s-a subliniat prin raportul de expertiză contabilă şi suplimentul acestuia, din reglementarea de ansamblu ce priveşte administraţia publică locală, precum şi impozitele şi taxele locale, rezultă că sumele încasate din închirierea şi concesionarea de spaţii sunt venituri bugetare nefiscale ale unităţii administrativ teritoriale cuprinse în bugetul local, care nu pot fi considerate aducătoare de profit, astfel că nu intră sub incidenţa aplicării taxei pe valoarea adăugată.
Tot astfel, în raport cu aceleaşi reglementări, sumele încasate la bugetul local, din vânzările de bunuri imobile, reprezintă venituri din capital ale bugetelor locale, destinate pentru acoperirea cheltuielilor bugetare, care, de asemenea, nu intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, ca şi sumele încasate din închirierea de spaţii la Muzeu şi Casa de Cultură, care, prin natura lor, constituie surse bugetare, iar nu rezultatul unor activităţi economice producătoare de profit.
Aşa cum, corect, s-a relevat prin considerentele sentinţei, în raport cu prevederile art. 42 din Legea nr. 27/1994, republicată, care consacră dreptul autorităţilor publice locale de a institui taxe ce constituie venituri ale bugetelor locale, precum şi cu dispoziţiile art. 3 alin. ultim din OG nr. 3/1992, potrivit cărora plata T.V.A. este condiţionată de obţinerea de profit, sumele încasate de Primăria municipiului Caransebeş, din sursele ce fac obiectul litigiului, nu erau susceptibile de a fi supuse taxei pe valoarea adăugată.
O atare interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile se impune şi pentru că, prin art. 39 alin. (3) din Legea nr. 72/1996, se prevede că sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri ale statului constituie venituri ale bugetului de stat sau ale bugetelor locale, după caz, dacă legea nu dispune altfel, prin art. 9 alin. (3) din Legea nr. 189/1998 se precizează că „sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri, aparţinând domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, constituie venituri ale bugetelor locale", iar în anexa nr. 1 a acestei legi, la Cap. II lit. B), pct. 12.1 sunt prevăzute venituri ale bugetelor locale, din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice.
Aşa fiind şi cum este de principiu că nu se poate percepe vreo taxă la un venit bugetar, se impune să se considere că nici pentru veniturile bugetare încasate de Primăria municipiului Caransebeş, ca autoritate a administraţiei publice locale, din sursele pentru care s-a calculat T.V.A., prin actele de control fiscal ce fac obiectul litigiului de faţă, nu este firesc să fie plătită o astfel de taxă.
Constatându-se, astfel, că prima instanţă a soluţionat corect acţiunea formulată şi că, în raport cu specificul cauzei şi cu materialul probator administrat, nu se mai impune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în vederea efectuării unei noi expertize contabile, urmează a se admite recursul în anulare şi a se respinge recursul declarat de pârâtă, împotriva sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează Decizia nr. 1198 din 25 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş-Severin, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 310/CA din 1 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 7 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 200/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 202/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
