ICCJ. Decizia nr. 206/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 206/2004
Dosar nr. 147/2004
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 15 iunie 2004
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Prahova, învestit cu judecarea recursului declarat de petenta-intimată R.N. împotriva sentinţei penale nr. 154 din 25 martie 2004 a Judecătoriei Vălenii de Munte, a luat act că, la termenul de judecată din 7 mai 2004, aceasta a recuzat toţi judecătorii acestui tribunal şi ai Curţii de Apel Ploieşti.
Prin încheierea din 7 mai 2004, Tribunalul Prahova a trimis cauza Curţii de Apel Ploieşti, în vederea soluţionării cererii de recuzare.
La rându-i, Curtea de Apel Ploieşti, prin încheierea din 12 mai 2004, a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin încheierea nr. 103 din 19 mai 2004, a respins cererea petentei R.Gh.N., privind recuzarea tuturor judecătorilor Curţii de Apel Ploieşti şi ai Tribunalului Prahova, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de judecată a reţinut că petenta nu s-a conformat dispoziţiilor art. 51 alin. (2) C. proc. pen., în sensul indicării în concret a cazului de incompatibilitate pentru fiecare judecător în parte.
Împotriva acestei încheieri, petenta R.Gh.N. a declarat recurs.
Recurenta a susţinut că motivul avut în vedere priveşte antepronunţarea completului de judecată, împrejurare pe care, însă, nu o putea dovedi la data formulării cererii de recuzare, întrucât această situaţie rezultă din sentinţa civilă nr. 980 din 3 februarie 2004 a Judecătoriei Braşov, ulterior pronunţată.
Recursul este tardiv declarat.
Petenta a declarat recurs, la data de 28 mai 2004, împotriva încheierii pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 mai 2004, cu depăşirea termenului prevăzut de legea procesuală penală.
Astfel, potrivit art. 52 alin. (8) C. proc. pen., în redactarea în vigoare la data exercitării căii de atac menţionate, „încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 ore din momentul pronunţării (...)".
Or, în raport cu dispoziţiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societăţii şi a membrilor care o compun, ca titulari de drepturi şi obligaţii legal stabilite.
Activitatea de judecată, finalizată prin pronunţarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte şi garantării drepturilor procesuale.
Ilustrând acest formalism, între altele, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit, vizând concomitent dinamizarea procesului penal, asigurarea drepturilor procesuale şi sancţionarea conduitei procesuale neconforme, sub titlul marginal „consecinţele nerespectării termenului", următoarele „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen".
Aşadar, potrivit formalismului legii procesuale penale, având caracter de garanţie egală pentru toate părţile interesate, în sensul dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală, prin textul menţionat a fost impusă obligaţia îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancţiunea decăderii.
Ca atare, neexercitarea în termen a unei căi de atac, conform sancţiunii menţionate, duce la pierderea dreptului privitor la declararea acesteia.
Potrivit art. 4161 şi art. 38515 C. proc. pen., hotărârea rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, iar instanţa sesizată cu calea de atac exercitată peste termen, respinge recursul, ca tardiv, şi menţine hotărârea atacată.
Din dispoziţiile menţionate rezultă, însă, şi că, deşi termenul legal de declarare a recursului este prevăzut prin normă imperativă, sancţiunea decăderii din exerciţiul acestui drept nu intervine automat, ci trebuie constatată de instanţă.
Totodată, cum nerespectarea termenului de declarare a recursului, în mod excepţional, poate să nu fie imputabilă părţii decăzute din termenul de exercitare a acestuia, prin art. 3853 alin. (2) C. proc. pen., cu trimitere la art. 364 din acelaşi cod, a fost reglementată posibilitatea considerării recursului ca fiind făcut în termen, cu consecinţa repunerii în termen şi realizării controlului judecătoresc al hotărârii atacate, dacă instanţa constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.
În cauză, petenta nu a formulat cerere de repunere în termen, însă, a anexat declaraţiei de recurs copia dovezii de comunicare a încheierii atacate, în sensul de a se constata, în raport cu data primirii acesteia, exercitarea în termen a căii de atac.
Or, potrivit art. 52 alin. (8) C. proc. pen., termenul de declarare a recursului curge „din momentul pronunţării" încheierii atacate, aşa încât apare lipsită de relevanţă data comunicării.
Ca atare, în cauză, se constată declararea recursului cu depăşirea termenului special prevăzut de legea procesuală penală şi inexistenţa unei cauze temeinice de împiedicare, care să justifice repunerea în termen, aşa încât recurenta-pârâtă este decăzută din dreptul exercitării acestei căi de atac.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi, ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea va respinge recursul, ca tardiv, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
Totodată, conform art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta R.Gh.N. împotriva încheierii nr. 103 din 19 mai 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2749/2004.
Obligă recurenta să plătească statului 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 203/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 207/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
