ICCJ. Decizia nr. 203/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 203/2004
Dosar nr. 150/2004
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 15 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 26 martie 2004, a fost începută urmărirea penală, iar prin Ordonanţa din 29 martie 2004, dată în dosarul nr. 720/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de B.G. (fiul lui C. şi F., născut la data de 13 martie 1952, în comuna Tărtăşeşti, judeţul Dîmboviţa, domiciliat în Bucureşti, sectorul 5), sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 198 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), de art. 198 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi de art. 201 alin. (2) şi alin. (31) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut că, în perioada 2002 – martie 2004, învinuitul B.G., folosindu-se de calitatea declarată de profesor de yoga şi abuzând de influenţa ce derivă din organizarea şi desfăşurarea unor cursuri specifice, a întreţinut în mod repetat acte sexuale şi de perversiune sexuală cu minora D.M., născută la data de 13 septembrie 1986, cooptată în prealabil ca practicantă a cursurilor yoga.
Totodată, pentru a desfăşura această activitate infracţională, învinuitul a oferit şi dat bani, precum şi alte foloase victimei, în scopul de a întreţine cu aceasta acte sexuale şi acte de perversiune sexuală.
De asemenea, prin procesul-verbal din 29 martie 2004 al Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Arad, confirmat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, la aceeaşi dată, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de B.G. (şi F.F.Z.) sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 70 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 105/2001, astfel cum a fost modificat prin art. 29 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 şi, respectiv, art. 71 din OUG nr. 105/2001, în forma modificată prin art. 29 pct. 2 din Legea nr. 39/2003.
Sub aspectul acestei învinuiri, s-a reţinut, pe de o parte, că B.G. a încercat, la data de 28 martie 2004, să iasă din ţară prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României, la Punctul de trecere a frontierei Nădlac, judeţul Arad, călăuzit de învinuitul F.F.Z.
Prin ordonanţa menţionată, în baza art. 235 C. proc. pen., a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi sub aspectul săvârşirii acestor infracţiuni.
La data de 30 martie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.G., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 198 alin. (2) şi (3) C. pen. şi de art. 201 alin. (2) şi (31) C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Prin încheierea nr. 131/R din 1 aprilie 2004, pronunţată în dosarul penal nr. 1109/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis recursul declarat de inculpat, a casat încheierea tribunalului şi a trimis cauza, spre rejudecare, Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, dispunând punerea în libertate a inculpatului.
La termenul din 1 aprilie 2004, fixat pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă, inculpatul a recuzat întreaga instanţă, cu referire la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, prin încheierea pronunţată, la data de 1 aprilie 2004, în dosarul nr. 1881/2004, a respins cererea de recuzare, ca nefondată.
Cu ocazia judecării recursului declarat de inculpatul B.G. împotriva acestei încheieri, la termenul de judecată din data de 10 mai 2004, recurentul a recuzat întreaga instanţă a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin încheierea nr. 96 din 12 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins cererea de recuzare formulată de inculpatul B.G., privind toţi judecătorii Curţii de Apel Bucureşti, ca inadmisibilă, reţinând că petentul nu s-a conformat dispoziţiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen., cu referire la indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător a cărui îndepărtare de la judecarea pricinii s-a cerut.
La termenul de judecată din 4 iunie 2004, petentul-recurent, inculpat B.G. în dosarul nr. 3139/2004 al Tribunalului Bucureşti, a declarat că recuză toţi judecătorii Tribunalului Bucureşti, invocând cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit. d) C. proc. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, prin încheierea pronunţată, la data de 5 iunie 2004, în dosarul nr. 1963/2004, a respins cererea de recuzare formulată de B.G., ca nefondată, reţinând că motivul invocat nu este susţinut de nici o împrejurare din care să rezulte interesul judecătorilor Tribunalului Bucureşti în judecarea pricinii.
Prin Decizia nr. 3135 din 9 iunie 2004, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de B.G. împotriva încheierii din 5 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 1963/2004.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul B.G., prin apărătorul ales N.D., a declarat un nou recurs, susţinând că în mod greşit a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) C. proc. pen.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar a hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Reglementarea menţionată are aptitudinea de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie.
În raport cu aceste exigenţe, normele procesuale penale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite sunt imperative, de ordine publică.
Ca atare, neobservarea acestora este sancţionată cu nulitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu încălcarea lor.
În consecinţă, calea procesuală exercitată de persoane aflate în situaţii identice trebuie să fie aceeaşi, admisibilitatea fiind condiţionată de folosirea căii de atac în condiţiile legii.
Potrivit legii procesuale penale, cu referire la normele constituţionale şi ale convenţiei menţionate, admisibilitatea unei căi de atac este examinată în raport cu condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ, între care se înscrie, între altele, şi cea privitoare la existenţa unei hotărâri judecătoreşti stabilită de lege ca fiind susceptibilă de reformare sau retractare.
În acest context, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătoreşti, sentinţe sau decizii, după caz, nedefinitive.
Cu privire la partea din hotărârea penală ce poate fi atacată cu recurs, este de reţinut că aceasta priveşte dispozitivul hotărârii criticate, adică soluţia adoptată prin aceasta. Considerentele nu pot forma obiect al recursului, deoarece acestea nu produc efecte juridice prin ele însele, având doar menirea de a explicita soluţia adoptată, conform dispoziţiilor art. 356 C. proc. pen. şi, pe de altă parte, pentru faptul că acestea nu se confundă cu temeiurile juridice ale soluţiei cuprinse în dispozitiv şi care produc efecte juridice.
În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs, declarat de petent împotriva deciziei date în soluţionarea unui recurs de către secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, potrivit art. 417 C. proc. pen., hotărârea pronunţată în recurs este definitivă.
Ca atare, în raport cu caracterul definitiv al acesteia, Decizia criticată nu este supusă recursului, neînscriindu-se între hotărârile prevăzute de art. 3851 C. proc. pen.
Totodată, din coroborarea normelor procesuale menţionate rezultă principiul unicităţii căii de atac a recursului, în raport cu care dreptul la această cale procesuală se stinge prin exercitare şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 56/1993, republicată, a fost atribuită Completului de 9 judecători competenţa soluţionării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în speţă, hotărârea pronunţată în recurs de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi supusă controlului judecătoresc Completului de 9 judecători, cu încălcarea normelor speciale de atribuire a competenţei.
Aşa fiind, recursul declarat de petentul B.G. urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul B.G., ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de petentul B.G. împotriva deciziei nr. 3135 din 9 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca inadmisibil.
Obligă recurentul să plătească statului 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 202/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 206/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
