ICCJ. Decizia nr. 256/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 256/2005
Dosar nr. 205/2005
Şedinţa publică din 10 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 octombrie 2004, M.T., suspendat din funcţia de judecător la Curtea de Apel Oradea, fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. şi de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu plângere penală formulată împotriva fostului ministru al justiţiei, R.M.S., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 din acelaşi cod.
Prin plângerea menţionată, petentul M.T. a susţinut că R.M.S., în calitate de ministru al justiţiei, a avizat, în mod abuziv, cercetarea, perchiziţionarea şi arestarea sa, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. şi de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Procurorul desemnat să examineze plângerea, prin rezoluţia din 8 februarie 2005, emisă în dosarul nr. 746/P/2004 al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că fostul ministru al justiţiei R.M.S. nu a fost de rea-credinţă, atunci când a avizat cercetarea, percheziţionarea şi arestarea judecătorului M.T., care a şi fost trimis în judecată, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi de favorizare a infractorului.
Împotriva rezoluţiei menţionate, petentul M.T. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.
Prin rezoluţia din 3 martie 2005, adoptată în dosarul nr. 3589/64/N/2005, procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus respingerea plângerii, ca neîntemeiată.
Împotriva acestor rezoluţii, petentul M.T. s-a adresat cu plângere, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţinând că fostul ministru al justiţiei, R.M.S., prin avizul ce l-a dat pentru cercetarea, percheziţionarea şi arestarea sa, pe baza unor acte premergătoare lovite de nulitate absolută, a săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 363 din 14 iunie 2005, a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că avizul privind cercetarea, percheziţionarea şi arestarea petentului M.T. a fost dat de ministrul justiţiei, cu respectarea cerinţelor legii, care nu pretindea ca avizul respectiv să fie precedat de verificarea corectitudinii actelor premergătoare puse la dispoziţie de procuror. S-a mai motivat că plângerea petentului este neîntemeiată, şi pentru că ministrul justiţiei nu avea competenţa ca, pe baza unei cercetări administrative, să infirme actele premergătoare efectuate într-o cauză penală.
Împotriva sentinţei, petentul M.T. a declarat recurs.
Prin motivele de casare formulate de petent, s-a susţinut că prima instanţă nu a ţinut seama că ministrul justiţiei a avizat cercetarea, percheziţionarea şi arestarea sa într-un dosar ce conţinea acte lovite de nulitate absolută şi fără să se respecte normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Constituţia şi art. 66 C. proc. pen.
S-a mai susţinut că, soluţionând plângerea, fără să administreze probe, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 124 pct. 2 din Constituţia României, prin care se proclamă că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul părţilor la un proces echitabil.
În concluzie, recurentul a cerut casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la procuror, în vederea începerii urmăririi penale împotriva fostului ministru al justiţiei, care a avizat cercetarea, percheziţionarea şi arestarea sa.
Recursul nu este fondat.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, avizul a cărui legalitate este contestată de recurent, a fost emis de ministrul justiţiei, pe baza solicitării motivate a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a actelor din dosarul nr. 177/P/2002, care a fost prezentat şi examinat în scopul menţionat.
Mai mult, tot la solicitarea motivată a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi a noilor probe administrate în dosarul nr. 177/P/2002 al secţiei de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, ministrul justiţiei a avizat trimiterea în judecată a judecătorilor M.T. şi P.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. şi de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Ca urmare, pe baza probelor administrate în dosarul menţionat, a fost emis rechizitoriul din 26 august 2002, prin care judecătorii M.T. şi P.A. au fost trimişi în judecată, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. şi de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Rezultă, deci, că din moment ce s-a ajuns la concluzia că au existat probe suficiente pentru a justifica reţinerea, în cuprinsul rechizitoriului, a faptelor ce au făcut obiectul trimiterii în judecată, o parte din aceste probe fiind anexate în copie şi la dosarul în care s-a emis rezoluţia de respingere a plângerii petentului M.T., nu se poate considera că ministrul justiţiei a avizat cercetarea, percheziţionarea şi arestarea acestuia, fără a fi avut suficiente temeiuri pentru a ajunge la concluzia că luarea acestor măsuri se impunea.
În raport cu prevederile Legii nr. 92/1992, atunci în vigoare, prin care nu era reglementată verificarea de către ministrul justiţiei, a corectitudinii actelor premergătoare puse la dispoziţie de procuror, în momentul solicitării avizării cercetării, percheziţionării şi arestării magistratului, neefectuarea unor astfel de verificări nu-i poate fi reproşată, pentru că ar însemna să i se pretindă efectuarea unor acte, fără să aibă abilitarea legală necesară.
De altfel, în raport cu specificul actelor de urmărire penală, nici nu ar fi posibil ca ministrul justiţiei, pe calea unor cercetări cu caracter administrativ, să verifice şi să infirme actele premergătoare, efectuate într-o cauză penală, el putând doar să aprecieze asupra conţinutului acestor acte şi să ceară, eventual, efectuarea de noi acte, în cazul când cele prezentate nu i s-ar fi părut suficiente sau îndeajuns de convingătoare.
Aşa fiind şi cum complexitatea şi multitudinea actelor premergătoare, ce i s-au prezentat ministrului justiţiei, nu erau de natură a justifica existenţa unor dubii cu privire la oportunitatea emiterii avizului ce i s-a cerut de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, este evident că nu se justifică susţinerea petentului că acea autoritate şi-ar fi îndeplinit în mod abuziv această atribuţie.
În consecinţă, rezultând că soluţia primei instanţe, de respingere a plângerii, este temeinică şi legală, urmează ca recursul să fie respins, ca nefondat, cu obligarea petentului să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.T. împotriva sentinţei nr. 363 din 14 iunie 2005, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă pe petentul sus-menţionat să plătească statului, suma de 1.000.000 lei (100 lei noi), cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 255/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 259/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
