ICCJ. Decizia nr. 282/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 282/2005
Dosar nr. 223/2005
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 415 din 15 iulie 2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul T.A.C. împotriva soluţiilor pronunţate în dosarele nr. 9/P/2002 şi nr. 21/P/2003 ale P.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 21/P/2003 din 5 decembrie 2003, P.N.A. - Serviciul Teritorial Bacău a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului T.A.C., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., precum şi pentru săvârşirea infracţiunii de utilizare a creditului în alte scopuri, decât cele pentru care a fost acordat, prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 82/2000, cu aplicarea art. 13 şi a art. 33 lit. a) C. pen.
Împotriva rechizitoriului menţionat, inculpatul a formulat plângere, întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen.
Or, rechizitoriul ca act de trimitere în judecată a inculpatului şi ca act de sesizare a instanţei penale, nu face parte dintre actele procesuale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc pe acest temei legal.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 361-385 C. proc. pen.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din economia dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din acelaşi cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare constând în obţinerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existenţa faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârşită de către învinuit şi că făptuitorul răspunde penal.
Prin acelaşi text, legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care actele premergătoare efectuate, relevă inutilitatea începerii urmăririi penale.
Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, în acest din urmă caz, la o soluţie procesuală de neîncepere a urmăririi penale.
În concluzie, rezoluţia sau ordonanţa, după caz, de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziţie al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiţii determinate.
Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menţionate şi în lipsa temeiului legal, principiul echipolenţei nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura şi efectele rezoluţiei sau ordonanţei, după caz, de neîncepere a urmăririi penale.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici formulate de petent, plângerea privind într-adevăr actul de sesizare a instanţei de judecată, şi nu unul din actele procesuale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
Pe de altă parte, din economia dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., rezultă cu evidenţă că este supusă controlului judecătoresc, în condiţiile acestui text, exclusiv dispoziţia de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilităţii legale reglementate în favoarea părţii vătămate, prin art. 275-278 din acelaşi cod.
Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menţionat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfăşurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, aşa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.
Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă şi, în consecinţă, a altera voinţa reală a acestuia.
Or, în cauză petentul a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 2781 C. proc. pen.
Aşa fiind, în mod corect instanţa sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul T.A.C.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul T.A.C. împotriva sentinţei nr. 415 din 15 iulie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 2540/2005.
Obligă petentul T.A.C. să plătească statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 281/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 283/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
