ICCJ. Decizia nr. 289/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 289/2005
Dosar nr. 193/2005
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 7575 din 20 decembrie 2000, Judecătoria Vaslui a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta B.L., în contradictoriu cu pârâţii V.M. şi V.C., obligându-i pe aceştia din urmă, să lase reclamantei menţionate, în deplină proprietate, imobilul „moară grâu şi porumb" şi terenul în suprafaţă de 928,26 m2, situat în Negreşti, judeţul Vaslui.
Apelul declarat de pârâţi împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 231/A din 3 aprilie 2002, a Tribunalului Vaslui.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 1108 din 12 iulie 2002, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţi împotriva acestei din urmă hotărâri.
Prin încheierea din 11 septembrie 2002, pronunţată în dosarul nr. 5810/2000, Judecătoria Vaslui a admis cererea reclamantei B.L. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei nr. 7575/2000, a aceleiaşi instanţe, în sensul că imobilul revendicat este situat pe str. D.
Tribunalul Vaslui, prin Decizia nr. 661/A din 4 decembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul V.C. împotriva încheierii menţionate.
Prin Decizia nr. 438 din 9 aprilie 2003, Curtea de Apel Iaşi a admis recursul declarat de acelaşi pârât împotriva hotărârii instanţei de apel şi a modificat în tot Decizia atacată, în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul V.C. şi a schimbat în tot încheierea atacată, în sensul că a respins cererea reclamantei privind îndreptarea erorii materiale strecurate în hotărârea primei instanţe.
La data de 6 iunie 2003, invocând cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta B.L. a solicitat revizuirea deciziei nr. 439 din 9 aprilie 2003, ca fiind potrivnică deciziei nr. 1108 din 12 iulie 2002 a Curţii de Apel Iaşi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 5469 din 6 octombrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 5262/2003, a respins cererea de revizuire, reţinând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea procesual-civilă, cu referire la cerinţa evocării fondului şi cea privind tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta B.L. a declarat recurs, fără a indica motivele de nelegalitate şi a formula critici cu privire la Decizia atacată.
Criticile formulate privesc greşita soluţionare a cauzei, ca urmare a neadministrării probei cu expertiză topo şi eronatei aprecieri a materialului probator administrat în cauză.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
În raport cu principiul statuat prin textul menţionat, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
Or, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunţată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită.
Aşadar, în cazul contrarietăţii de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare se cere, era şi ea susceptibilă de recurs.
Este de reţinut în acest sens că, prin dispoziţiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunţării deciziei atacate, legiuitorul nu a statuat asupra posibilităţii declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz.
În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că a constatat neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de acest text.
Astfel, cererea de revizuire nu privea anularea unei hotărâri, dintre cele prevăzute de art. 322 C. proc. civ., potrivnică altei hotărâri definitive, dată de o instanţă egală în grad sau de grad diferit, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, într-un alt proces, ci a hotărârii pronunţate în recurs, ca fiind potrivnică sentinţei pronunţate la judecarea în fond a cauzei, în cadrul aceluiaşi proces.
Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă şi, în consecinţă, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs.
Se constată, aşadar, că recursul declarat de revizuenta menţionată nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată, ca atare, de lege.
De altfel, această concluzie dedusă pe cale de interpretare, cu referire la dispoziţiile legii procesual-civile, în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate, este susţinută de dispoziţiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data soluţionării căii de atac exercitate de revizuentul menţionat, potrivit cărora hotărârile date în revizuire de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt exceptate expres de la controlul judiciar, prin exercitarea recursului.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, soluţionarea prezentului recurs, ce nu priveşte o cauză soluţionată în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excede competenţei atribuite completului de 9 judecători, prin art. 22 din Legea nr. 304/2004.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.
Drept urmare, neobservarea acestora este sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.
Aşadar, recursul nu este admisibil, nici potrivit legii speciale, aşa încât excepţia invocată se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuenta B.L., ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta B.L. împotriva deciziei nr. 5469 din 6 octombrie 2004, pronunţată de secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 5262/2003.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 288/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 290/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
