ICCJ. Decizia nr. 292/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 292/2004
Dosar nr. 263/2004
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 89 din 27 februarie 2002, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpaţii:
- M.I., la 17 ani închisoare şi interzicerea timp de 10 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) şi alin. (3) C. pen.;
- I.O., la 17 ani închisoare şi interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) lit. a), d) şi e) şi alin. (3) C. pen. Inculpaţii au fost obligaţi solidar, să plătească următoarele sume:
- 1.173.000 lei, cu titlu de despăgubiri, părţii civile Serviciul de Ambulanţă al judeţului Prahova; 15.663.349 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuieli necesitate de asistenţa medicală acordată victimei T.C., părţii civile Spitalul Judeţean Ploieşti;
- 34.795.000 lei, cu titlu de daune materiale şi 5.000.000 lei, daune morale părţii civile T.L.;
- câte 5.000.000 lei, cu titlu de daune morale, părţilor civile V.C., L.F., C.T. şi T.M.
S-a reţinut că în seara zilei de 23 martie 2001, după ce a consumat băuturi alcoolice la un bar din oraşul Comarnic, T.C. s-a îndreptat spre casă.
Observând că, datorită felului cum mergea, T.C. se afla în stare de ebrietate, inculpaţii M.I. şi I.O., care consumaseră şi ei băuturi alcoolice, s-au hotărât să-l atace, pentru a-l deposeda de bani.
Urmărindu-l, după ce T.C. a intrat pe drumul ce duce spre cartierul Ghioşeşti, unde locuia, cei doi inculpaţi s-au apropiat de el şi l-au atacat, lovindu-l cu pumnii. În urma căderii victimei T.C., inculpaţii i-au luat, dintr-un buzunar al pantalonilor, o pungă cu acte.
Apoi, după ce victima T.C. s-a ridicat şi a venit spre ei, pentru a-şi recupera actele, inculpaţii au atacat-o din nou, M.I. lovind-o cu pumnii, iar I.O., cu picioarele.
După ce victima a căzut, inculpaţii au început să caute bani în buzunarele acesteia, găsind în cele din urmă, în unul din buzunarele de la pantaloni, suma de 1.050.000 lei, pe care şi-au însuşit-o.
Apoi, inculpaţii s-au îndepărtat de locul unde au atacat pe victimă, au aruncat punga cu acte şi au împărţit banii însuşiţi, după care au intrat într-un disco-bar, pentru a-i cheltui.
În cele din urmă, victima a reuşit să se ridice şi să se îndrepte spre casă, unde a ajuns cu greu.
În aceeaşi noapte, victima T.C., care, în cădere, s-a lovit grav la cap, de două pietre, a fost transportată la Spitalul Orăşenesc Sinaia şi, apoi, la Spitalul Judeţean Ploieşti, unde, cu toate îngrijirile medicale ce i s-au acordat, a decedat după 7 zile.
Moartea victimei T.C. s-a datorat dilacerării, hemoragiei şi contuziei meningo-cerebrale, produse de traumatismul cranio-cerebral ce i-a fost cauzat de căderea repetată, cu capul de asfaltul şoselei, în urma loviturilor aplicate de inculpaţi.
Împotriva sentinţei, inculpaţii au declarat apel, ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin Decizia penală nr. 204 din 15 mai 2002, a Curţii de Apel Ploieşti.
Recursurile declarate de inculpaţi împotriva deciziei pronunţate în apel au fost respinse, tot ca nefondate, prin Decizia nr. 161 din 15 ianuarie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând temeiul înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., a declarat recurs în anulare, împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză.
S-a susţinut, în esenţă, că din probele administrate în cauză nu rezultă cu certitudine că moartea victimei T.C. s-a datorat loviturilor ce i-au fost aplicate de inculpaţi.
În acest sens, s-a relevat că, faţă de constatările şi concluziile raportului medico-legal, care nu a fost supus avizării Comisiei superioare medico-legale, precum şi de împrejurarea că victima, fiind în stare de ebrietate, a continuat să se deplaseze spre casă, după ce inculpaţii i-au aplicat loviturile, astfel că au existat posibilităţi să cadă şi ulterior, s-ar impune să fie efectuată o expertiză medico-legală, chiar în condiţii de deshumare a cadavrului, pentru a se stabili dacă moartea s-a datorat loviturilor primite de la inculpaţi sau altor cauze.
Conchizându-se, s-a învederat că pentru completarea neîntârziată a materialului probator, este necesară restituirea cauzei la procuror, în baza art. 333 C. proc. pen.
În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor pronunţate şi restituirea cauzei, la procuror, în vederea completării urmăririi penale.
Recursul în anulare nu este fondat.
Este adevărat că prin art. 62 C. proc. pen., la care se face referire prin recursul în anulare, se prevede că „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Dar, în raport cu împrejurările ce se impuneau a fi clarificate, pentru a se stabili dacă inculpaţii au săvârşit fapta ce li s-a imputat şi dacă aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) şi alin. (3) C. pen., se constată că instanţele de judecată s-au conformat cerinţelor înscrise în textul de lege menţionat, urmând să fie asigurată aflarea adevărului, prin rolul activ avut în administrarea şi aprecierea probelor.
Sub acest aspect, este de observat că stăruinţa deosebită depusă cu ocazia primelor cercetări, care a făcut posibilă descoperirea autorilor faptei într-un interval relativ scurt de timp, ca şi recunoaşterile detaliate făcute de inculpaţi în faţa procurorului, cu privire la modul cum au atacat pe victimă şi i-au luat banii, au dat posibilitate, procurorului şi primei instanţe, să facă toate verificările necesare, în vederea prevenirii oricărei erori în reţinerea faptei, a condiţiilor în care a fost comisă şi a stabilirii autorilor acesteia.
Astfel, pentru verificarea apărărilor formulate de inculpaţi, în sensul că victima ar mai fi fost agresată în seara respectivă, de patronul unui bar, iar ulterior, de soţia şi fiica acestuia, au fost ascultaţi patronul barului, vecinii victimei şi alte persoane, care s-au întâlnit în acea seară cu victima, însă nici una dintre acele persoane nu a confirmat susţinerile inculpaţilor, din declaraţiile acestora rezultând că patronul la care s-a făcut referire, a avut conflict cu o altă persoană, precum şi că nu s-a produs nici o altercaţie între victimă şi familia sa.
Este semnificativ că, în faţa primei instanţe, ambii inculpaţi au recunoscut că s-au înţeles să jefuiască pe victimă, că au urmărit-o şi au atacat-o, aplicându-i lovituri cu pumnii şi picioarele, în urma cărora victima a căzut, iar recunoaşterile inculpaţilor se coroborează cu declaraţia martorului P.V., care a relatat în faţa instanţei că inculpaţii i-au propus şi lui să participe la jefuirea victimei, iar în urma refuzului său, cei doi inculpaţi s-au dus singuri în urmărirea victimei, precum şi cu precizarea făcută de martorul P.V., în sensul că, în aceeaşi seară, a văzut-o pe victimă cu faţa tumefiată şi umflată de lovituri, curgându-i sânge din gură.
Mai mult, prin procesul-verbal de cercetare la faţa locului s-a constatat că pe două pietre, fiecare de aproximativ 1-2 kg, existau pete de sânge, create prin picurare şi prelingere, ceea ce demonstrează că, în urma loviturilor primite, victima a căzut, lovindu-se cu capul de cele două pietre care, datorită formei ce o aveau, i-au produs traumatismul grav cranian, cu dilacerare cerebrală.
Aşa fiind, rezultă fără nici o îndoială că inculpaţii au fost cei care, prin loviturile aplicate, au determinat proiectarea victimei, cu capul, de cele două pietre aflate pe şosea, precum şi că această situaţie incontestabilă, de fapt, coincide în totalitate cu mecanismul tanato-generator explicat prin constatările şi concluziile raportului medico-legal.
De altfel, cu toate că inculpaţii au pretins, fără a dovedi, că victima ar fi fost lovită în aceeaşi seară şi de soţie, împrejurarea că ulterior, ei s-au interesat de evoluţia stării victimei, iar M.I. a apreciat că decesul acesteia se datorează în proporţie de cca 70%, loviturilor aplicate de ei, demonstrează neîndoielnica legătură dintre acţiunea violentă a celor doi inculpaţi şi rezultatul letal produs.
Este deosebit de relevant că, explicând cum a acţionat, inculpatul I.O. a declarat că a lovit pe victimă, cu piciorul, în zona umărului, iar aceasta a căzut.
Or, tocmai o asemenea cădere, urmată de lovirea capului, de cele două pietre menţionate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, provocată de lovitura de picior în umărul victimei, aplicată de I.O., precum şi de loviturile de pumni ce i-au fost aplicate de M.I., este ceea ce coincide cu mecanismul de producere a leziunilor mortale descrise prin raportul medico-legal.
În aceste condiţii, ţinând seama şi de reglementarea din alin. (3) al art. 211 C. pen., care condiţionează încadrarea faptei în acel alineat, de împrejurarea dacă „a avut ca urmare moartea victimei", ceea ce s-a demonstrat evident şi nici inculpaţii nu contestă, efectuarea unei noi expertize medico-legale, cu eventuala deshumare a victimei, după mai mult de 3 ani şi jumătate de la înmormântare, nu-şi poate găsi utilitatea ce i se atribuie prin recursul în anulare.
Sub acest aspect, este de reţinut că pedeapsa aplicată celor doi inculpaţi, este inferioară şi limitei superioare prevăzute în alin. (2) al art. 211 C. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 6/1973 şi prin Legea nr. 140/1997 (20 ani închisoare), fără a se mai avea în vedere că producerea morţii victimei, în urma actelor de violenţă comise de ei, impunea aplicarea neîndoielnică şi a dispoziţiei de agravare înscrisă în alin. (3) al acestui text de lege, aşa cum corect s-a procedat de cele trei instanţe
În consecinţă, constatându-se că soluţia pronunţată în cauză nu a fost determinată de comiterea unei erori grave de fapt, de către instanţe, urmează ca recursul în anulare să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei penale nr. 89 din 27 februarie 2002, a Tribunalului Prahova, deciziei penale nr. 204 din 15 mai 2002, a Curţii de Apel Ploieşti şi deciziei nr. 161 din 15 ianuarie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind pe inculpaţii M.I. şi I.O.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 291/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 293/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
