CSJ. Decizia nr. 307/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 307
Dosar nr. 83/2003
Şedinţa publică din 6 octombrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 10 aprilie 2001, reclamantul C.D.M. a solicitat anularea Ordinului nr. 157 din 5 februarie 2001 a Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, prin care s-a dispus eliberarea acestuia din funcţia de director al Direcţiei Sanitare Veterinare Mehedinţi, reintegrarea în funcţia deţinută anterior, precum şi plata drepturilor băneşti aferente, reactualizate, până la reintegrarea efectivă.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că ordinul atacat este ilegal, acesta fiind emis fără nici o motivare. Mai mult, la data emiterii ordinului menţionat, reclamantul se afla în concediu medical, iar în toată perioada cât a exercitat funcţia de director şi-a îndeplinit corect atribuţiile. Totodată, reclamantul a arătat că ocuparea postului din care a fost eliberat prin ordinul atacat, a avut loc legal în urma susţinerii examenului organizat în acest scop.
Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a solicitat respingerea acţiunii, arătând că eliberarea reclamantului din funcţia de conducere s-a dispus ca urmare a retragerii avizului de prefectul judeţului Mehedinţi, aşa încât acesta a devenit incompatibil pentru a ocupa în continuare funcţia de conducere. Totodată, s-a mai arătat că reclamantul a fost menţinut în funcţia de execuţie corespunzătoare pregătirii sale.
Prin sentinţa nr. 449 din 20 iunie 2001 Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că la baza ordinului contestat a stat adresa nr. 299 din 15 ianuarie 2001 a prefectului judeţului Mehedinţi prin care, în temeiul art. 110 lit. c) din Legea nr. 69/1991, republicată, i-a fost retras reclamantului avizul pentru ocuparea funcţiei de director al Direcţiei Sanitare Veterinare Mehedinţi.
Pe de altă parte, la data retragerii avizului, reclamantul nu se afla în concediu medical, pe care l-a luat ulterior pentru a împiedica emiterea ordinului de eliberare din funcţie.
Totodată, instanţa a constatat că măsura, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, a fost luată şi pentru faptul că Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi subunităţile sale teritoriale de specialitate au fost reorganizate conform HG nr. 12/2001. De altfel, acestuia i-au fost menţinute funcţia de inspector de specialitate şi salariul anterior, motive pentru care nu s-a produs o încetare a raporturilor de muncă ale salariatului.
Împotriva hotărârii primei instanţe reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8, 9, 10 şi 11 C. proc. civ. (nemodificat).
Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa a apreciat eronat probatoriul administrat în cauză, iar hotărârea atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 188/1999.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1968 din 29 mai 2002, a admis recursul declarat de reclamant şi a modificat sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea, a anulat ordinul atacat, a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior şi a obligat intimatul să plătească acestuia indemnizaţia de conducere cuvenită funcţiei de director al Direcţiei Sanitare Veterinare Mehedinţi.
Prin aceeaşi decizie, cererea de actualizare a drepturilor băneşti a fost respinsă.
În motivarea deciziei, instanţa de recurs a reţinut că reclamantul, prin Ordinul nr. 1125 din 21 februarie 1997 al ministrului agriculturii şi alimentaţiei, a fost numit în funcţia de director al Direcţiei Sanitare Veterinare Mehedinţi, cu o perioadă de probă de 3 luni.
Prin Ordinul nr. 1515 din 1 decembrie 2000 al aceluiaşi ministru, reclamantul a fost atestat pe postul respectiv, în conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999, urmare a obţinerii mediei de 9,63 la concursul de atestare pe post, desfăşurat la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.
Recurentul a fost eliberat din funcţia de director prin Ordinul nr. 157 din 5 februarie 2001, fiind menţinut, începând de la aceeaşi dată, într-o funcţie de execuţie.
Conform prevederilor art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/1991, prefectul era autoritatea care aviza numirea sau eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
Ca atare, prefectul avea dreptul de a solicita eliberarea reclamantului din funcţia de conducere, dar cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
Art. 92 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici prevede expres cazurile în care se poate dispune eliberarea din funcţie a funcţionarilor publici, printre acestea înscriindu-se şi intervenirea unui motiv legal de incompatibilitate.
Intimatul susţine că avizul de eliberare din funcţie, dat de prefect, este un motiv legal de incompatibilitate şi acesta a fost considerentul principal pentru care recurentul a fost eliberat din funcţia de director.
Însă, un astfel de aviz nu trebuie dat abuziv, fără nici o justificare legală.
Prefectul nu şi-a motivat avizul şi din nici o probă a dosarului nu rezultă că recurentul ar fi săvârşit fapte de natură a-l face incompatibil funcţiei de conducere.
S-a mai reţinut că eliberarea din funcţie a avut loc şi contrar dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 188/1999.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi că, totodată, aceasta este şi vădit netemeinică.
În acest sens, s-a arătat că reclamantul a fost eliberat din funcţia de conducere, prin ordinul atacat, urmare a retragerii avizului de către prefectul judeţului, prin adresa nr. 299 din 15 ianuarie 2001, conform art. 110 lit. c) din Legea nr. 69/1991.
În raport de dispoziţiile art. 109 şi art. 110 lit. c) din Legea nr. 69/1991, intervine dreptul prefectului de a elibera din funcţie şi a da dispoziţii obligatorii pentru unitatea respectivă.
Pe cale de consecinţă, numirea sau eliberarea din funcţie a unui conducător al unui serviciu public descentralizat al unui minister nu se poate realiza prin manifestarea exclusivă a voinţei ministrului de resort ci prin faptul juridic complex care, exprimat prin noţiunea „aviz” reuneşte atât voinţa ministrului, cât şi pe cea a prefectului, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu.
Ca atare, în situaţia în care reprezentantul Guvernului în teritoriu a avizat eliberarea din funcţie a unui conducător al unui astfel de serviciu, persoana în cauză a devenit incompatibilă, în sensul art. 92 lit. a) din Legea nr. 188/1999, pentru funcţia de conducere ocupată până la data emiterii avizului obligatoriu al prefectului.
Pentru aceste motive, procurorul general a considerat că prin hotărârea criticată au fost încălcate esenţial dispoziţiile legale invocate, aşa încât prin aceasta s-a dat o dezlegare greşită a cauzei pe fond.
S-a mai susţinut că, pe de altă parte, instanţa de recurs nu a avut în vedere faptul că prin legea privind statutul funcţionarilor publici nu s-a consacrat un drept al funcţionarilor publici de a ocupa funcţii de conducere ci, dimpotrivă, prin art. 51 alin. (2) se stabileşte principiul conform căruia cei aflaţi în situaţia eliberării din funcţia de conducere beneficiază de reîncadrarea lor pe funcţiile şi cu salariile avute anterior numirii în funcţia de conducere, ceea ce în cauză s-a realizat.
Totodată, în mod netemeinic a reţinut instanţa de recurs că prin ordinul atacat de reclamant, raporturile de serviciu ale reclamantului au fost modificate în perioada cât recurentul s-a aflat în concediu medical şi fără acordul acestuia.
În cauză nu este vorba de un raport de muncă ci de un raport de serviciu care trebuie să înceteze în momentul în care s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate în sensul art. 92 lit. a) din acelaşi act normativ, context în care este lipsit de relevanţă dacă persoana în cauză a săvârşit sau nu abateri.
Totodată, reformarea hotărârii criticate se impune şi pentru faptul că, începând cu data de 10 septembrie 2001, urmare cererii reclamantului, acesta a fost transferat ca medic veterinar primar şef la Circumscripţia Sanitară Veterinară pentru Controlul Alimentelor nr. 2 Turnu Severin, iar la 15 februarie 2002, în timpul soluţionării recursului, contestatorul a fost pensionat pentru limită de vârstă.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate, respingerea recursului declarat de către reclamant şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În raport de normele legale în vigoare, serviciile publice descentralizate ale ministerelor, înfiinţate în unităţile administrativ-teritoriale, funcţionează ca servicii publice dependente de ministere, îndeplinind atribuţii din competenţa acestora, la nivelul unităţii administrativ teritoriale.
Aşa fiind, competenţa numirii şi eliberării din funcţie a conducătorilor serviciilor publice descentralizate revine conducătorului ministerului care a organizat serviciile respective. În consecinţă, avizul prefectului, prevăzut de textul legal menţionat prin recursul în anulare, ca punct de vedere asupra numirii sau eliberării unui funcţionar public în (sau din) funcţia publică de conducere, prin actul ce se emite de conducătorul organului central al administraţiei publice, este obligatoriu de luat, dar nu şi de urmat.
Ca atare, nu există temei legal pentru a aprecia că avizul prefectului de numire sau eliberare din funcţie are caracter conform, aşa încât criticile formulate prin recursul în anulare, sub acest aspect, se constată a fi neîntemeiate.
Din dispoziţiile Legii nr. 188/1999, art. 2 alin. (1) raportat la art. 5 alin. (1), rezultă că sunt funcţionari publici toate persoanele numite în condiţiile legii într-o funcţie publică.
În consecinţă, numai după natura competenţelor atribuite funcţiei, acestea se împart în funcţii publice de conducere şi funcţii publice de execuţie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. a) din legea privind Statutul funcţionarilor publici.
Aşadar, este lipsit de suport legal a se aprecia că numirea într-o funcţie publică de conducere, cu respectarea dispoziţiilor legii, nu constituie un drept al persoanei şi că, eliberarea nelegală din funcţie, nu este natură a vătăma un drept subiectiv recunoscut de lege.
Ca atare, numirea sau eliberarea din funcţia publică a unei persoane, independent de natura acesteia, respectiv că este funcţie publică de conducere sau de execuţie, este supusă condiţiilor prevăzute de Legea nr. 188/1999.
Se impune deci concluzia, întemeiată pe text legal, că la baza exercitării funcţiei publice, fără a distinge după cum aceasta este de conducere sau de execuţie, stau principiile reglementate prin art. 4 din Legea nr. 188/1999.
Or, unul din aceste principii, conform art. 4 lit. d) din actul normativ menţionat, priveşte stabilitatea funcţionarilor publici.
Aşa fiind, încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici nu poate avea loc decât în condiţiile art. 89-94 din Legea nr. 188/1999.
Prin art. 92 lit. a) din legea privind Statutul funcţionarilor publici a fost prevăzut cazul de încetare a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, când „s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate”.
În cauză, reclamantul a fost numit legal în funcţia de conducere, în condiţiile Legii nr. 188/1999, ceea ce nici nu se contestă de altfel, iar din actele dosarului nu rezultă incidenţa nici unuia din cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 56-58 din acelaşi act normativ, la care face trimitere art. 92 lit. a) din Statutul funcţionarilor publici.
Ca atare, recursul în anulare apare ca fiind nefondat şi sub aspectul acestor critici.
Pe de altă parte, în timp ce sentinţa primei instanţe reprezintă soluţia dată urmare examinării de către instanţa de judecată a raportului dintre acţiune, ca prerogativă legală a reclamantului şi dreptul subiectiv afirmat, Decizia atacată, dată în recurs, reprezintă dispoziţia dată de instanţa de control judiciar urmare examinării legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, prin prisma motivelor de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., invocate în calea de atac exercitată de către reclamant.
Ca atare, faptul pensionării reclamantului pentru limită de vârstă, ulterior pronunţării sentinţei atacate cu recurs de către acesta, este lipsit de relevanţă cu privire la legalitatea şi temeinicia acesteia, respectiv privitor la existenţa unui drept subiectiv ocrotit de lege şi a vătămării acestuia printr-un ordin nelegal. Cu atât mai mult, acesta nu poate constitui motiv de casare, în sensul dispoziţiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Aşadar, instanţa de recurs a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 188/1999 la situaţia de fapt corespunzătoare probatoriului administrat în cauză, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 1968 din 29 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 6 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 306/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 308/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
