CSJ. Decizia nr. 308/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 308
Dosar nr.382/2003
Şedinţa publică din 6 octombrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 711 din 20 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus achitarea inculpaţilor B.N. şi A.C. în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru infracţiunile prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen. şi art. 240 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen. pentru B.N.
S-a constatat că inculpatul B.N. a fost arestat preventiv de la 9 septembrie 1997 până la 8 octombrie 1997, iar inculpatul A.C. de la 9 septembrie 1997 până la 3 octombrie 1997.
A motivat instanţa că prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că la data de 23 august 1997, în jurul orelor 23,30 inculpaţii s-au recomandat a fi lucrători de poliţie şi au pătruns în locuinţa părţii vătămate H.A.H., de unde au sustras mai multe bunuri, sub pretextul efectuării unei percheziţii.
Probele administrate în faza de cercetare judecătorească nu confirmă vinovăţia celor 2 inculpaţi. Martorii audiaţi au relatat că recunoaşterea inculpaţilor din albumele de fotografii, s-a făcut la sugestia anchetatorilor poliţişti. În acest sens, martorul V.G. a declarat că a fost influenţat de unul dintre anchetatori, care i-a arătat cu degetul care este fotografia inculpaţilor şi i-a sugerat să declare că aceştia au săvârşit fapta. De asemenea, martorul a mai declarat că nu recunoaşte că cei doi inculpaţi să fi fost persoanele care s-au prezentat la domiciliul său, pretinzând că sunt poliţişti şi i-au cerut date despre partea vătămată.
În legătură cu partea vătămată H.A.H. s-a reţinut că deşi a fost citată la domiciliul cunoscut, în condiţiile în care Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei a comunicat că partea vătămată nu a ieşit din România, aceasta nu s-a prezentat pentru a fi audiată.
A apreciat instanţa că declaraţia părţii vătămate dată la urmărirea penală nu se coroborează cu nici o altă probă.
Pe de altă parte inculpaţii s-au apărat şi au şi probat cu martori că în ziua de 23 august 1997, în jurul orelor 23 inculpatul A.C. se afla într-o discotecă, însoţit de o prietenă unde au stat până dimineaţa, iar B.N. se afla în exercitarea serviciului de pază la un obiectiv din jurul lacului Mogoşoaia.
A concluzionat instanţa că nu sunt probe certe pe baza cărora să se poată reţine vinovăţia inculpaţilor.
Împotriva acestei sentinţe Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a declarat apel, criticând-o cu privire la greşita achitare a celor doi inculpaţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 232 din 24 aprilie 2002 a admis apelul declarat de parchet şi desfiinţând în totalitate sentinţa penală a dispus condamnarea inculpaţilor după cum urmează:
În baza art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) l-a condamnat pe inculpatul B.N. la 7 ani închisoare.
Conform art. 83 C. pen. a revocat beneficiul suspendării condiţionate pentru pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 343/1997 a Judecătoriei sectorului 4, pedeapsă adăugată la pedeapsa aplicată în cauză, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa de 9 ani închisoare.
În baza art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) acelaşi inculpat a fost condamnat la 4 ani închisoare.
Conform art. 83 C. pen. s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate cu privire la pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 343/1997 a Judecătoriei sectorului 4, pedeapsa care s-a adăugat la cea aplicată în cauză, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa de 6 ani închisoare.
În baza art. 240 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare.
Conform art. 83 C. pen. s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate cu privire la pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 343/1997 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, care s-a adăugat la pedeapsa aplicată în cauză, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate, dispunând ca inculpatul B.N. să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Inculpatul A.C. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 192 alin. (2) cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) inculpatul a fost condamnat la 4 ani închisoare.
În baza art. 240 C. pen. acelaşi inculpat a fost condamnat la 2 ani închisoare.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a luat act că partea vătămată H.A.H. nu s-a constituit parte civilă.
Conform art. 118 lit. d) C. pen. s-a dispus confiscarea de la fiecare inculpat a sumei de 18.409.000 lei.
A motivat instanţa de apel că prima instanţă nu a făcut o apreciere judicioasă a materialului probator.
S-a arătat că vinovăţia inculpaţilor este dovedită cu declaraţiile părţii vătămate şi ale martorului U.N., care i-a recunoscut pe inculpaţi din albumele de fotografii, ca fiind autorii faptelor penale.
De asemenea, martorul V.G., în declaraţia dată la urmărirea penală, a relatat că B.N. este una dintre persoanele care la 21 august 1997 s-au prezentat la uşa apartamentului său, s-au legitimat ca ofiţeri de poliţie, prezentând legitimaţii, solicitând relaţii despre partea vătămată.
La poliţie, martorul din mai multe albume foto, l-a recunoscut pe inculpatul B.N.
Revenirile acestui martor asupra declaraţiilor date la urmărirea penală, în faţa instanţei, ca de altfel şi declaraţiile martorului B.V., s-a arătat că nu pot fi luate în considerare, întrucât nu se bazează pe argumente temeinice şi pe de altă parte nu se coroborează cu celelalte mijloace de probe administrate în cauză.
Pe de altă parte, martorul P.V., prezent la recunoaşterea din grup a inculpaţilor, a arătat că organele de poliţie nu au exercitat presiuni asupra martorilor şi asupra părţii vătămate.
În legătură cu martorii P.V., C.M. şi M.C. care au susţinut că la data când au fost comise infracţiunile – 23 august 1997, orele 23 – s-au aflat împreună cu B.N. la serviciul de pază al vilei numitului D.D., fiecare au făcut o altă descriere a vestimentaţiei inculpatului. Martorul D.D. a contestat existenţa unui registru de pază şi persoanele care au afirmat că au efectuat serviciul de pază.
La reţinerea vinovăţiei inculpatului B.N. s-a avut în vedere şi înscrisul găsit la percheziţia domiciliară a acestuia, înscris care a fost realizat pe computer, care imita legitimaţiile ofiţerilor de poliţie, precum şi perechea de cătuşe găsită în locuinţă, despre care inculpatul a susţinut că erau destinate activităţii de pază pe care o desfăşura.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A.C. instanţa de apel a reţinut că declaraţiile sale au fost contradictorii pe tot parcursul procesului penal şi nu se coroborează cu declaraţiile martorilor audiaţi la solicitarea sa (S.L.L., A.V., M.G.).
A concluzionat instanţa de apel că inculpaţii A.C. şi B.N. au pătruns noaptea în locuinţa părţii vătămate, atribuindu-şi calitatea de ofiţeri de poliţie, sustrăgând mai multe bunuri, prin întrebuinţarea de violenţe şi prin punerea victimei în neputinţa de a se apăra, făcându-se vinovaţi de infracţiunile de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen., violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. şi uzurpare de calităţi oficiale prevăzută de art. 240 C. pen.
Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii B.N. şi A.C.
Parchetul a criticat hotărârea atacată numai cu privire la greşita condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunea de violare de domiciliu, în concurs cu cea de tâlhărie, împrejurare în care violarea de domiciliu este absorbită de infracţiunea de tâlhărie.
Inculpaţii au criticat Decizia penală pentru reţinerea greşită a situaţiei de fapt care a condus la condamnarea lor şi au solicitat achitarea, menţinând în acest sens hotărârea primei instanţe. În subsidiar au solicitat casarea hotărârilor pronunţate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, ocazie cu care urmează a fi citată şi audiată şi partea vătămată.
Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 2902 din 18 iunie 2003 a admis recursurile declarate de parchet şi de inculpaţii B.N. şi A.C.
A casat Decizia penală numai cu privire la dispoziţia de condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunea de violare de domiciliu.
A înlăturat aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. şi a repus pedepsele contopite în individualitatea lor.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpaţilor B.N. şi A.C. pentru infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpaţilor şi a dispus ca fiecare să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 7 ani închisoare.
S-a menţinut măsura revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului B.N. prin sentinţa penală nr. 343/1997 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, dispunând executarea acesteia alături de pedeapsa aplicată în cauză, stabilind ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 9 ani închisoare.
S-a dedus din pedepsele aplicate, perioada arestării preventive, de la 9 septembrie 1997 până la 8 octombrie 1997 pentru inculpatul B.N. şi de la 9 septembrie 1997 până la 3 octombrie 1997 pentru inculpatul A.C.
A motivat instanţa de recurs că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut în sarcina inculpaţilor infracţiunea de violare de domiciliu în concurs cu cea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), f) C. pen.
Motivul de recurs al inculpaţilor cu privire la eroarea gravă de fapt săvârşită de instanţa de apel, a fost apreciat ca nefondat.
A motivat instanţa de recurs că faptele inculpaţilor sunt dovedite cu declaraţiile părţii vătămate şi declaraţiile martorului U.N.
Martorul V.G., colocatar cu partea vătămată în declaraţia dată la urmărirea penală, din teancul de fotografii prezentate l-a recunoscut pe B.N., ca fiind una dintre persoanele care la 21 august 1997 s-au prezentat la domiciliul său, legitimându-se ca ofiţeri de poliţie, şi au solicitat relaţii despre partea vătămată.
În faţa instanţei, martorul a menţinut declaraţiile date la urmărirea penală, cu precizarea că la poliţie nu s-au exercitat violenţe asupra sa.
De asemenea, martorul P.V. care a participat la recunoaşterea din grup a celor doi inculpaţi, a declarat că poliţiştii nu au exercitat violenţe asupra persoanelor care trebuia să-i recunoască pe inculpaţi.
A concluzionat instanţa de recurs că faptele reţinute, împrejurările săvârşirii lor, precum şi vinovăţia inculpaţilor pentru infracţiunile de tâlhărie şi uzurpare de calităţi oficiale, rezultă din probele analizate şi care au fost just apreciate de instanţa de apel, care nu a comis nici o eroare gravă de fapt în stabilirea situaţiei reale.
S-a apreciat ca nefondat şi motivul de recurs pentru neîndeplinirea procedurii de citare cu partea vătămată H.A.H. La termenele fixate pentru judecare în faţa instanţei de apel, partea vătămată a fost citată cu respectarea dispoziţiilor procedurale cuprinse în art. 176, art. 177 alin. (1) şi (9) C. proc. pen.
Împotriva deciziei nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, procurorul general a declarat recurs în anulare, cu motivarea că instanţa de recurs a omis să dispună graţierea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului A.C. pentru infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, prevăzută de art. 240 C. pen., hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea legii.
S-a motivat că inculpatul A.C. nu este recidivist, iar infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale nu face parte din categoria exceptată de la graţiere, astfel că urmează a se dispune graţierea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 240 C. pen., în raport de dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 543/2002.
Cu privire la recursul în anulare declarat;
Art. 410 alin. ultim C. proc. pen. stabileşte că „instanţa, soluţionând recursul în anulare, verifică hotărârile atacate sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute în alineatele precedente, punându-le în prealabil în discuţia părţilor”.
În raport de dispoziţiile art. 4121 C. proc. pen., cu ocazia judecării recursului în anulare, instanţa examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără a crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Examinând recursul în anulare în raport de critica formulată şi prin extinderea cazurilor de casare în raport de dispoziţiile art. 410 alin. (5) C. proc. pen. şi extinzând efectele recursului şi cu privire la inculpatul B.N., se constată următoarele:
Hotărârile instanţelor au fost pronunţate cu încălcarea legii.
Aflarea adevărului, dublată de rolul activ al organelor judiciare, constituie două dintre regulile de bază, a căror respectare condiţionează în mod esenţial normala desfăşurare a procesului penal. Ambele reguli cu valoare de principii fundamentale sunt consacrate în art. 3 şi art. 4 C. proc. pen., texte legale care prevăd expres obligaţia aflării adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, prin implicarea activă a organelor judiciare.
Potrivit dispoziţiilor art. 287 şi art. 289 C. proc. pen. instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză, în mod nemijlocit.
Neacordând importanţa cuvenită exigenţelor impuse de textele menţionate, instanţele de apel şi recurs au reţinut vinovăţia celor doi inculpaţi pe baza unor probe greşit corelate şi interpretate.
Examinarea integrală a probelor dosarului demonstrează tendinţa clară a instanţelor de a simplifica situaţia de fapt încât aceasta să corespundă soluţiei adoptate, preluând necritic probele administrate exclusiv la urmărirea penală, ca temei al hotărârii pronunţate.
Astfel, în declaraţiile de la filele 6-12 din dosarul de urmărire penală, partea vătămată descrie faptele fără să cunoască sau să indice autorii acestora.
Pentru identificarea autorilor, organele de cercetare penală au prezentat părţii vătămate şi martorului U.N. albume cu fotografii, iar ulterior s-a procedat la recunoaşterea din grup a persoanelor indicate.
În legătură cu probele administrate la urmărirea penală privind recunoaşterea de către partea vătămată şi martorul U.N. a celor doi inculpaţi din albumele foto şi procedura de recunoaştere a acestora din grup, care au servit ca suport probator în reţinerea vinovăţiilor, instanţele nu au constatat că:
- procesele verbale încheiate la 2 septembrie 1997 şi respectiv 9 septembrie 1997 din care rezultă că partea vătămată şi martorul U.N. i-a recunoscut pe cei doi inculpaţi din albumul foto, nu au fost semnate de martorul asistent şi nici nu este menţionat numele acestuia;
- procesele verbale de recunoaşterea din grup a inculpaţilor B.N. şi A.C. nu sunt semnate de martorul U.N., adică de persoana care a făcut recunoaşterea;
- datele consemnate în procesul verbal de recunoaştere a inculpatului A.C. din albumul foto în care s-a menţionat ca martor asistent, P.V., sunt contrazise de acesta, în sensul că nu a participat la această activitate a organelor de cercetare penală. De altfel, este uşor de constatat că semnătura martorului asistent nu aparţine lui P.V.;
- procesul verbal încheiat de organele de cercetare penală, prin care se atestă recunoaşterea inculpatului B.N. din albumul foto de către V.G., apare semnat de martorul asistent B.I., fără elemente de identificare.
În raport de aspectele reţinute, instanţele trebuiau să aprecieze necesitatea audierii părţii vătămate H.A.H., care aşa cum rezultă din actele dosarului nu a părăsit România în perioada 1997 – 2003, precum şi audierea martorului U.N., pentru a clarifica condiţiile în care s-a făcut recunoaşterea de către aceştia a inculpaţilor din albumele foto şi recunoaşterea din grup.
De altfel, în raport de dispoziţiile art. 62 şi art. 65 C. proc. pen., instanţa de judecată avea obligaţia să administreze toate probele în vederea aflării adevărului şi să lămurească cauza sub toate aspectele.
Referitor la declaraţia dată în instanţă de martorul V.G., acesta a relatat că cei doi inculpaţi nu sunt persoanele care au venit la domiciliul său, prezentându-se ca poliţişti, şi care au cerut relaţii despre partea vătămată. Asupra sa nu s-au exercitat violenţe la poliţie, dar a fost influenţat de poliţişti să indice persoanele care s-au prezentat la domiciliul său. Astfel, unul dintre anchetatori i-a arătat cu degetul care este fotografia inculpaţilor. La poliţie i s-a indicat să-i recunoască pe inculpaţi dintr-un set de 4 fotografii şi nu dintr-un album întreg.
Reţinerea fragmentară de către instanţa de recurs că martorul şi-a menţinut declaraţiile date la urmărirea penală şi asupra lui nu s-au exercitat violenţe, făcând abstracţie de relatările făcute în faţa instanţei şi în condiţiile în care parchetul nu a înţeles să-l cerceteze pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, nu poate servi ca probă în stabilirea că inculpaţii sunt autorii faptelor penale.
Pe de altă parte, nu poate fi menţinută nici dispoziţia de achitare a inculpaţilor pronunţată de prima instanţă, întrucât instanţa nu a manifestat rol activ pentru administrarea nemijlocită a întregului material probator, astfel că hotărârea pronunţată este întemeiată pe un material probator incomplet.
Faţă de cele reţinute se impune casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru a administra toate probele necesare în vederea aflării adevărului.
Astfel, se va dispune audierea părţii vătămate H.A.H. şi martorilor U.N., A.R. precum şi confruntarea acestora cu inculpaţii.
De asemenea, se impune reaudierea martorilor P.V., C.M. şi M.C. pentru a stabili cu certitudine dacă la data săvârşirii faptei B.N. s-a aflat împreună cu aceştia la obiectivul unde exercitau atribuţiile de pază.
Se vor verifica convenţiile civile şi foaia colectivă de prezenţă emisă de S.C. N.O. pentru a stabili veridicitatea lor.
Urmează a fi reaudiat martorul V.G. pentru clarificarea contradicţiei din declaraţia dată în faţa instanţei prin care menţionează că „îşi menţine declaraţiile date la urmărirea penală”, iar cele relatate parţial contrazic aspectele relatate la urmărirea penală.
Instanţa de fond poate administra şi alte probe care rezultă din dezbateri şi pe care le consideră necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.
După administrarea acestor probe va fi reevaluat întregul material probator pentru a stabili cu certitudine vinovăţia sau nevinovăţia inculpaţilor pentru infracţiunile cu care instanţa a fost sesizată.
Recursul în anulare urmează a fi admis în conformitate cu art. 4141 cu referire la art. 38515 lit. c) C. proc. pen., în sensul celor reţinute.
Se vor anula mandatele de executare emise împotriva inculpaţilor în baza hotărârilor pronunţate.
Se va dispune punerea în libertate a inculpaţilor, dacă nu sunt arestaţi în alte cauze.
Onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpatul B.N. se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul A.C.
Extinde efectele recursului în anulare şi asupra inculpatului B.N.
Casează sentinţa penală nr. 711 din 20 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, Decizia penală nr. 232/A din 24 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti şi Decizia nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Anulează mandatele de executare a pedepselor aplicate inculpaţilor prin Decizia penală nr. 232/A din 24 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 2902 din 18 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Dispune punerea în libertate a inculpaţilor A.C. şi B.N. de sub puterea mandatelor de executare emise în baza sentinţei penale nr. 711 din 20 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, dacă nu sunt arestaţi în alte cauze.
Suma de 400.000 lei reprezentând onorariu de avocat, cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului B.N., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 6 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 307/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 101/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
