CSJ. Decizia nr. 304/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 304
Dosar nr. 27/2003
Şedinţa publică din 6 octombrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 7 iulie 1999, S.C. P. S.A. Craiova a chemat în judecată S.C. B. S.A., sucursala Craiova, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună obligarea pârâtei la înlăturarea poziţiei de debitoare a reclamantei.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că pârâta a dispus debitarea automată a contului acesteia cu suma de 52.617,83 mărci germane, încălcându-se astfel Convenţia privind evitarea dublei impuneri, cu referire la sumele băneşti datorate pentru cumpărarea din Italia a unor instalaţii automatizate pentru producerea biscuiţilor.
Prin întâmpinare şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dolj şi B.I.R., pârâta a invocat lipsa culpei sale, susţinând că, prin plata efectuată, şi-a executat obligaţiile asumate prin scrisoarea de garanţie bancară.
Prin sentinţa nr. 580 din 10 aprilie 2000, Tribunalul Dolj, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea precizată formulată de S.C. P. S.A. Craiova şi a obligat pârâta B.C.R. să înlăture poziţia debitoare privind pe reclamantă, pentru suma de 67.211,16 mărci germane.
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie, apreciind că numai cererea principală este în stare de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a cumpărat, în anul 1998, de la firma italiană P., o linie tehnologică pentru fabricarea biscuiţilor.
Plata preţului acestei linii tehnologice a fost garantată de fosta B., care a emis o scrisoare de garanţie de aval, a 10 bilete la ordin în valoare totală de 4.747.703,33 mărci germane.
Biletele la ordin menţionate se află la B.I.R. Milano Italia, ca urmare a cesionării lor de către beneficiarul primar, respectiv vânzătorul P.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din OG nr. 83/1998, veniturile realizate de nerezidenţi în România se impozitează prin stopaj la sursă, prin reţinerea unei cote de 10%, cu menţiunea că acest impozit se calculează, se reţine şi se varsă la bugetul de stat, de către plătitorul de venituri.
Nefăcându-se dovada că, fie vânzătorul – persoană juridică, fie venitul respectiv, sunt exceptate de la impunere, reclamantul ordonator de credite a dispus virarea la buget a cotei de 10% pentru veniturile realizate din dobânzi de societatea străină, nerezidentă în România.
În considerarea calităţii sale de garant, ce s-a angajat la plata integrală a fiecărui bilet la ordin, banca nu a respectat destinaţia plăţilor, conform menţiunilor din dispoziţiile de plată valutară externă, virând întreaga sumă.
Rezultă astfel că reclamanta a respectat întocmai prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din OG nr. 83/1998, iar calitatea băncii, de garant a plăţii preţului liniei tehnologice menţionate, nu justifică modificarea sumelor înscrise în dispoziţia de plată.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel pârâţii B.C.R., sucursala Dolj, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare şi Direcţia Finanţelor Publice Dolj.
Pârâta B.C.R. a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, susţinând că este succesoare a B., însă creanţa în litigiu a fost cesionată Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare.
Totodată, aceasta a mai susţinut că prima instanţă a stabilit eronat raporturile dintre părţi şi, pe cale de consecinţă, obligaţiile acestora. Astfel, B. a avalizat biletele la ordin emise de reclamantă, asumându-şi obligaţia de a le achita integral, în cazul în care aceasta din urmă nu ar fi efectuat plata. La scadenţă, B.I.R., ca posesoare a biletelor la ordin, le-a prezentat la plată. Cum reclamanta nu a efectuat plata integrală a acestora şi nu a adresat protest, B. a efectuat plata, exercitând apoi dreptul de regres împotriva S.C. P. S.A.
Apelanta-pârâtă a susţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile OG nr. 83/1998, deoarece banca italiană este rezident al statului italian şi a remis părţii române certificat în acest sens, aşa încât în cauză este incidentă excepţia prevăzută de art. 12 alin. (1) din actul normativ menţionat.
Apelanta-pârâtă Direcţia Finanţelor Publice Dolj, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, a criticat hotărârea primei instanţe numai sub aspectul disjungerii cererii de chemare în garanţie.
Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, prin Decizia nr. 164 din 8 martie 2001, a respins apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondate.
Pentru a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta B.C.R., instanţa de control judiciar a reţinut că debitarea contului reclamantei s-a făcut pe măsura onorării la plată a fiecărui bilet la ordin, iar cesionarea către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare a avut la bază această debitare şi valorificarea pretinsului drept de regres.
Pentru a respinge apelul declarat de către această pârâtă, instanţa de apel a reţinut că B.C.R. nu a făcut dovada existenţei avalului, în condiţiile art. 34 din Legea nr. 58/1934. Ca atare, obligaţia de garantare a plăţii îşi are temeiul în scrisoarea de garanţie bancară şi nu în aval. Totodată, aceeaşi pârâtă, nu a făcut nici dovada că banca italiană a solicitat executarea scrisorii de garanţie şi a debitat contul reclamantei, fără a solicita precizarea, cu referire la plăţile efectuate, a poziţiei băncii italiene.
S-a mai reţinut că, efectuând plăţile, banca română trebuia să ţină cont, concomitent, atât de OG nr. 83/1998 cât şi de Convenţia privind evitarea dublei impuneri încheiată între România şi Italia.
Astfel, potrivit convenţiei menţionate, „dobânzile provenind dintr-un stat contractant şi plătite unui rezident al celuilalt stat contractant sunt impozabile în celălalt stat contractant. Totuşi aceste dobânzi pot fi impuse în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislaţia acestui stat, însă dacă persoana care încasează dobânzile este beneficiarul lor efectiv, impozitul astfel stabilit nu poate depăşi 10% din suma dobânzilor. Autorităţile competente ale statelor contractante vor stabili de comun acord modalităţile de aplicare a acestei limitări”.
Or, OG nr. 83/1998 intrase în vigoare la data plăţii biletelor la ordin şi însăşi pârâta a solicitat reclamantei, cu scrisoarea nr. 8633 din 8 decembrie 1998, să se conformeze dispoziţiilor acestui act normativ şi să se informeze cu privire la condiţiile în care poate fi scutită de plata impozitului în România.
Pe de altă parte, cu adresele depuse la dosarul cauzei, Ministerul Finanţelor Publice confirmă corectitudinea operaţiunilor, privitoare la reţinerea cotei de impozit de 10%, efectuate de reclamantă.
Reclamanta a mai depus la dosarul cauzei dovezi eliberate de banca italiană, din care rezultă calitatea de rezidentă a statului italian şi că în baza certificatului de atestare a plăţii impozitului prin stopaj la sursă, aceasta va deduce impozitul în Italia. În raport de această modalitate de aplicare a impunerii venitului, rezultă că pârâta, incluzând şi cota de 10% din suma dobânzilor, şi-a asumat riscul acestei plăţi şi nu poate invoca, în contra reclamantei, popria-i culpă.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtele Direcţia Finanţelor Publice Dolj şi B.C.R., sucursala Jiul, au declarat recurs, ambele reiterând criticile formulate prin apelurile declarate împotriva sentinţei.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 1161 din 19 februarie 2002, a respins ambele recursuri declarate în cauză, ca nefondate, reţinând că instanţa de control judiciar a aplicat judicios, la situaţia de fapt corect stabilită, normele legale incidente.
Împotriva tuturor hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că hotărârile judecătoreşti criticate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
S-a arătat că la data de 27 septembrie 1997, B. s-a angajat, prin garanţia de plată nr. 11/60023, să plătească societăţii comerciale P. S.R.L. din Italia, suma de 4.747.703,33 mărci germane.
Din examinarea acestui înscris rezultă că, pentru suma respectivă, reclamanta S.C. P. S.A. trebuia să emită câteva cambii pentru efectuarea plăţii ratelor ce decurgeau din contractul nr. 765 din 5 iunie 1997, încheiat de această societate cu P. Italia.
Totodată, în angajamentul de plată se prevedea că respectivele cambii urmau a fi plătite deţinătorului, la scadenţă, fără a fi supuse unor taxe, impozite, încasări, obligaţii, colectări de datorii, în prezent sau în viitor.
În situaţiile în care cambiile nu erau plătite la scadenţă, B. era obligată să facă plata, conform angajamentului menţionat, indiferent de valabilitatea contractului menţionat, renunţând la toate drepturile de obiecţie şi de apărare care rezultă ca urmare a datoriei principale.
Aşadar, angajamentul de plată a dat naştere unei obligaţii independente şi abstracte a B. faţă de beneficiarul italian.
Ca atare, pentru bancă nu avea relevanţă dacă obligaţia reclamantei s-a stins şi, pe cale de consecinţă, nu putea opune creditorului, respectiv societăţii comerciale italiene, excepţiile ce ar fi putut fi invocate de reclamantă.
Din actele dosarului rezultă că reclamanta nu a plătit în întregime suma menţionată în contractul încheiat cu societatea italiană şi în angajamentul de plată, invocând reţinerea, în temeiul dispoziţiilor OG nr. 83/1998, a procentului de 10% reprezentând impozit pe profitul obţinut de P. din Italia.
În consecinţă, B.C.R., în raport de obligaţiile asumate prin scrisoarea de garanţie, a plătit întreaga sumă, din surse proprii, înregistrând astfel un prejudiciu.
Aşadar, în raport de obligaţiile asumate de cele două părţi, rezultă că instanţele au soluţionat litigiul fără să aplice dispoziţiile art. 969 C. civ., cu referire la scrisoarea de garanţie bancară.
S-a mai susţinut că banca italiană, făcând trimitere expresă la scrisoarea de garanţie menţionată, a solicitat băncii române să-şi onoreze obligaţiile asumate şi să efectueze plata diferenţelor neplătite de emitentul cambiilor.
În consecinţă, banca română nu putea invoca drept motiv de neplată a restanţelor apărarea reclamantei, în sensul aplicării prevederilor OG nr. 83/1998.
Pe de altă parte, banca română fiind un terţ faţă de contractul încheiat între reclamantă şi partenerul italian, nu se poate reţine că aceasta a efectuat în mod greşit plata, fără să aibă în vedere actul normativ menţionat.
De altfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din OG nr. 83/1998 şi prevederilor art. 11 din Convenţia pentru evitarea dublei impuneri în materie de impozit pe venit, încheiată între Guvernul României şi Guvernul Italiei şi ratificată prin Decretul nr. 82/1977, rezultă că dobânzile dintr-un stat contractant sunt impozabile în celălalt stat contractant, aşa că reclamanta a reţinut cota de 10% cu titlu de impozit în mod greşit.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 12 alin. (1) din OG nr. 83/1998 „în situaţia în care există convenţii pentru evitarea dublei impuneri, sunt aplicabile prevederile acelor convenţii, coroborate cu prevederile art. 5”.
Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a stabilit că „pentru aplicarea prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri, beneficiarul venitului va prezenta organelor fiscale din România certificatul de rezidenţă fiscală, eliberat de organul fiscal din ţara de rezidenţă, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv şi că îi sunt aplicabile prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri”.
În speţă, o astfel de convenţie există. Astfel, la data de 14 ianuarie 1977, a fost încheiată între Guvernul României şi Guvernul Republicii Italiene Convenţia pentru evitarea dublei impuneri în materie de impozite pe venit şi pe avere şi pentru prevenirea evaziunii fiscale.
Potrivit art. 11 alin. (1) din această convenţie „dobânzile provenind dintr-un stat contractant şi plătite unui rezident al celuilalt stat contractant sunt impozabile în acest celălalt stat”.
Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a stabilit că „totuşi, aceste dobânzi pot fi impuse în statul contractant din care provin şi în conformitate cu legislaţia acestui stat însă, dacă persoana care încasează dobânzile este beneficiarul lor efectiv, impozitul astfel stabilit nu poate depăşi 10% din suma dobânzilor”.
Din economia textelor legale menţionate nu rezultă caracterul imperativ, cu caracter de exclusivitate, al dispoziţiei de impozitare în statul contractant al cărui rezident este beneficiarul veniturilor supuse impozitării. Dimpotrivă, acest impozit poate fi reţinut, alternativ, fie prin stopaj la sursă, fie în statul contractant al cărui rezident este beneficiarul veniturilor.
Or, motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I invocat prin recursul în anulare implică o încălcare esenţială a legii, respectiv nesocotirea unor norme de ordine publică.
Mai mult, admisibilitatea recursului în anulare este supusă îndeplinirii cumulative a celor două condiţii şi anume, condiţia existenţei unei încălcări esenţiale a legii şi condiţia ca această încălcare să fi determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În cauză, soluţia alternativă de impozitare, prin stopaj la sursă, stabilită prin art. 12 alin. (2) din convenţie, se regăseşte în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din OG nr. 83/1998, privitoare la aplicarea unei cote de impozit de 10% asupra veniturilor realizate în România şi plătite nerezidenţilor, impozit care se calculează, se reţine şi se varsă de către plătitorii de venituri.
În raport de normele legale menţionate, în mod corect instanţele au reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din OG nr. 83/1998, cu referire la art. 12 alin. (2) din convenţia bilaterală referitoare la evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale.
Mai mult, în cauză beneficiarul venitului, P. Italia nu a prezentat certificatul de rezidenţă fiscală prevăzut de art. 12 alin. (2) din OG nr. 83/1998, împrejurare în raport de care impunerea venitului nu era supusă convenţiei ci dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din ordonanţa menţionată.
Pe de altă parte, convenţia menţionată, vizând concomitent evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale a stabilit prin art. 30, cu referire la impozitele încasate în unul din cele două state contractante prin reţinere la sursă, procedura de restituire.
Ca atare, în raport de cele arătate, criticile formulate prin recursul în anulare, sub acest aspect, se constată a fi neîntemeiate.
Este necontestat în cauză că B. a emis în favoarea vânzătorului P. Italia o scrisoare de garanţie.
Sub un prim aspect este de reţinut că în scrisoarea de garanţie nr. 11/60023 a fost înscrisă menţiunea „această garanţie este întocmită în conformitate cu legislaţia din România”, în raport de care se poate conchide că banca a avut în vedere şi dispoziţiile art. 12 alin. (2) din convenţia menţionată, ratificată prin Decretul nr. 82/1977.
Sub un al doilea aspect, este adevărat că, prin modul de redactare al garanţiei de plată emise de B., aceasta are forma angajamentului de plată.
Potrivit regimului juridic specific acestei categorii de garanţie bancară, este adevărat că obiecţiunile la plată, avându-se în vedere independenţa obligaţiei băncii faţă de obligaţiile asumate reciproc de partenerii din contractul comercial internaţional, sunt formulate de bancă cu maximă prudenţă. Aceasta nu exclude însă, în mod absolut, posibilitatea băncii de a opune obiecţiuni la cererea de plată a garanţiei.
Or, banca a fost notificată cu privire la reţinerea impozitului la sursă şi, pe cale de consecinţă, reducerea obligaţiei de plată faţă de partenerul extern al reclamantei.
Cum reţinerea procentului de 10% a fost făcută de reclamantă în temeiul unui act normativ în vigoare, banca avea obligaţia de a stabili cu banca italiană dacă, în raport de această împrejurare, recurgerea la garanţie nu constituie un abuz de drept, situaţie ce ar fi justificat opoziţia la cererea de plată a garanţiei.
Aşa fiind, se constată că şi sub acest aspect, criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi neîntemeiate.
Ca atare, hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 580 din 10 aprilie 2002 a Tribunalului Dolj, secţia comercială şi de contencios administrativ, deciziei nr. 164 din 8 martie 2001 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, şi deciziei nr. 1161 din 19 februarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 6 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 303/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 305/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
