CSJ. Decizia nr. 305/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 305
Dosar nr. 39/2003
Şedinţa publică din 6 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 24 noiembrie 1999, reclamanta S.C. R. S.A. Bucureşti a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Fondul Proprietăţii de Stat, S.C. T.C. S.R.L. Bucureşti şi S.C. C. S.A. Bucureşti, să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 161 din 24 mai 1999, încheiat de primele două pârâte.
Totodată, reclamanta a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se dispună obligarea pârâtei S.C. C. S.A. să încheie cu aceasta, sub sancţiunea daunelor cominatorii, contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, având ca obiect activul „Atelier de galvanizare şi teren aferent”, în condiţiile stabilite prin mandatul special nr. 304/1720 din 5 mai 1999 al Fondului Proprietăţii de Stat.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că încheierea contractului susmenţionat s-a realizat prin fraudarea legii, fiind prejudiciate atât interesele statului român, cât şi cele ale reclamantei, în raport de împrejurarea că vânzarea pachetului majoritar de acţiuni al S.C. C. S.A. către S.C. T.C. S.R.L. s-a făcut la preţul derizoriu de 8.701.465.400 lei.
Reclamanta a mai arătat că, prin garantarea realizării investiţiilor, în valoare de 1.746.104 dolari S.U.A., prin gajarea a 30% din acţiunile cumpărate, statul român a fost din nou prejudiciat, prin faptul că în cazul nerealizării investiţiei, S.C. T.C. S.R.L. ar rămâne acţionar majoritar la societatea privatizată, chiar şi în condiţiile realizării gajului, respectiv pierderea a 30% din acţiunile cumpărate.
În susţinerea celui de al doilea capăt de cerere, reclamanta a arătat că, deşi a îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 27 din OUG nr. 88/1997, în contractul de vânzare-cumpărare menţionat nu a fost prevăzută obligaţia încheierii contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare a imobilului aflat în folosinţa sa.
Pârâtul Fondul Proprietăţii de Stat, prin întâmpinare, a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, motivat de faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta S.C. C. S.A. a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a S.C. R. S.A. cu privire la acţiunea principală şi cea a litispendenţei, cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere. Totodată, aceasta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea dosarului nr. 6953/1999 al Tribunalului Bucureşti având ca obiect anularea hotărârii adunării generale a acţionarilor S.C. C. S.A., din data de 19 mai 1999, privitoare la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare cu reclamanta.
Cu privire la fondul cauzei, pârâta a arătat că la încheierea contractului atacat au fost respectate condiţiile imperative ale legislaţiei în materie şi că mandatul special invocat de reclamantă nu mai produce efecte juridice, aşa încât se impune respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
S.C. T.C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care, cu referire la primul capăt de cerere, a invocat excepţia lipsei interesului reclamantei, iar privitor la cel de-al doilea capăt de cerere, a invocat excepţia de litispendenţă şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale.
Cu referire la fondul cauzei, pârâta menţionată a arătat că nu există nici un element care să conducă la concluzia lipsei de validitate a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.
Prin precizările formulate la 21 februarie 2000, reclamanta S.C. R. S.A. a învederat instanţei de judecată că nu solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare a pachetului de acţiuni, faţă de faptul că acesta este un aspect ce priveşte exclusiv părţile contractante şi nu pe terţi.
La 9 mai 2000, prin încheiere, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a respins excepţiile invocate, ca neîntemeiate.
Prin sentinţa nr. 7098 din 7 noiembrie 2000, instanţa de fond a admis în tot acţiunea.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, cu referire la primul capăt de cerere, că la încheierea contractului atacat au fost încălcate dispoziţiile imperative cuprinse în art. 5 alin. (1), art. 29 şi art. 33 din HG nr. 55/1998.
Cu referire la cel de al doilea capăt de cerere, instanţa de fond a reţinut că reclamanta deţine, cu titlu, folosinţa spaţiului şi că, prin art. 12-13 din hotărârea adunării generale a acţionarilor S.C. C. S.A. s-a dispus în sensul încheierii contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare privitor la activul menţionat.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel pârâţii Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti (fost Fondul Proprietăţii de Stat), S.C. C. S.A. Bucureşti şi S.C. T.C. S.R.L. Bucureşti.
Pârâta S.C. C. S.A. a criticat sentinţa atacată pentru greşita aplicare a legii şi interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză.
Astfel, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a pachetului majoritar de acţiuni nu a fost încălcată nici o normă imperativă, iar preţul s-a format în urma raportului dintre cerere şi ofertă. Totodată, obţinerea avizului Fondului Proprietăţii de Stat privitor la vânzarea unui activ nu constituie un impediment legal pentru vânzarea acţiunilor deţinute de acesta la societatea comercială privatizată.
Pe de altă parte, contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nu a fost încheiat din culpa exclusivă a reclamantei, care nu a îndeplinit condiţiile stabilite prin proiectul de contract, hotărârea adunării generale a acţionarilor şi mandatul special dat de Fondul Proprietăţii de Stat privitoare la achitarea datoriilor şi la realizarea unor investiţii, în procent de 10% din valoarea activului.
Prin apelul declarat în cauză, pârâta S.C. T.C. S.R.L. a reiterat toate excepţiile invocate la judecarea în fond a cauzei, criticând hotărârea primei instanţe pentru greşita respingere a acestora.
Cu privire la fondul cauzei, criticile acesteia privesc greşita aplicare a legii de instanţa de fond, arătând că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispoziţiile OUG nr. 88/1997 şi a normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ şi că instanţa de judecată, fără temei legal, s-a substituit comisiei de negociere în aprecierea elementelor economice ale contractului. Sub acest ultim aspect, apelanta-pârâtă a arătat că formarea preţului nu este supusă numai concluziilor evaluării tehnice, cu referire la valoarea activelor ci, în special, a celor privind pasivul societăţii.
Apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului nu a motivat apelul, prin notele de şedinţă reiterând sub formă de critici apărările formulate la judecarea în fond a cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 1358 din 1 noiembrie 2001, a respins apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe de către pârâtele menţionate, ca nefondate.
În motivarea soluţiei de respingere a apelurilor, instanţa de control judiciar a reţinut că dispoziţiile OUG nr. 88/1997 nu permiteau înstrăinarea pachetului majoritar de acţiuni pentru un preţ neserios, împrejurare în raport de care contractul de vânzare-cumpărare este încheiat prin fraudă la lege.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtele Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, S.C. C. S.A. Bucureşti şi S.C. T.C. S.R.L. Bucureşti au declarat recurs, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurentele au susţinut că Decizia atacată este lipsită de temei legal, aceasta fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor OUG nr. 88/1997 şi HG nr. 55/1998.
Sub acest aspect, acestea au arătat că reclamanta, în calitate de terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, nu poate pune în discuţie preţul la care s-au vândut acţiunile.
Totodată, în cauză nu s-a probat frauda la lege, respectiv eludarea vreunei dispoziţii legale imperative la încheierea acestui contract.
Cu referire la cel de al doilea capăt de cerere, acestea au arătat că instanţa de judecată, în raport de dispoziţiile art. 942 C. civ., cu referire la lipsa acordului părţilor, nu poate complini consimţământul acestora.
Prin Decizia nr. 3788 din 31 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursurile declarate de pârâte împotriva deciziei pronunţate în apel, pe care a modificat-o în sensul că a admis apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea, reţinând că în cauză nu a fost dovedită frauda la lege, pe care s-a întemeiat hotărârea primei instanţe, menţinută în apel.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în ciclul ordinar al judecăţii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi că, totodată, acestea sunt şi vădit netemeinice.
Astfel, neprevederea unui preţ minim privitor la vânzarea acţiunilor deţinute de Fondul Proprietăţii de Stat prin dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 88/1997, în vigoare la data încheierii contractului, nu constituie o excepţie de la dispoziţiile imperative, cu referire la preţ, ale art. 1303 C. civ. Ca atare, preţul nu poate fi derizoriu.
Or, în cauză, pachetul de acţiuni în valoare de 53.138.720.000 lei a fost vândut cu numai 8.701.456.400 lei.
Valoarea pachetului de acţiuni a fost evaluată de S.C. C. S.A. ţinându-se seama de valoarea capitalului social, valoarea nominală a unei acţiuni, litigiile în curs de judecată, piaţa produselor, serviciilor societăţii supuse privatizării, rezultatele economico-financiare, datoriile şi creanţele societăţii, obligaţiile acesteia faţă de Fondul Proprietăţii de Stat, valoarea rămasă a mijloacelor fixe, valoarea terenurilor şi fluxul financiar pe perioada 1999-2003.
Aşadar, în raport de preţul propus în oferta de vânzare de 80.000 lei/acţiune şi cel oferit de vânzător, de 13.100 lei/acţiune, rezultă că nu există un preţ serios, în conformitate cu dispoziţiile art. 1303 C. civ.
Pe de altă parte, din actele dosarului rezultă că deşi preţul oferit de cumpărător a fost stabilit ţinându-se cont şi de ieşirea activului „atelier de galvanizare” din patrimoniul S.C. C. S.A., ulterior contractul de leasing nu a mai fost încheiat cu reclamanta.
Ca atare, statul român a fost prejudiciat şi cu suma pe care ar fi încasat-o din vânzarea acestui activ către reclamantă.
S-a mai susţinut că vânzarea pachetului majoritar de acţiuni s-a făcut fără respectarea condiţiilor de publicitate, ceea ce atrage, cu referire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat, sancţiunea nulităţii acestuia.
Totodată, cu referire la garantarea investiţiilor, s-a arătat că a fost încălcată obligaţia înscrisă în dosarul de prezentare.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea în parte a deciziei pronunţate în recurs în sensul admiterii recursului şi, pe cale de consecinţă, schimbării în parte a hotărârii primei instanţe în sensul constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 161 din 24 mai 1999 şi respingerii celui de-al doilea capăt de cerere.
Ulterior, procurorul general a completat motivele de casare şi a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei pronunţate în recurs şi respingerea recursurilor declarate de pârâte.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Sintetizând criticile formulate prin recursul în anulare, se constată că acestea privesc trei aspecte:
1. Pronunţarea hotărârilor atacate cu neobservarea dispoziţiilor art. 1303 C. civ.
2. Neobservarea de către instanţe a nerespectării dispoziţiilor legale privind publicitatea ofertei de vânzare acţiuni.
3. Prejudicierea statului român prin garantarea insuficientă a obligaţiei asumate de cumpărător de a face investiţii în societatea supusă privatizării.
Cu privire la pronunţarea hotărârilor atacate cu neobservarea de către instanţe a dispoziţiilor art. 1303 C. civ.:
Este adevărat că, potrivit art. 1303 C. civ., preţul stipulat, ca echivalent datorat de cumpărător în schimbul bunului transmis, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative: să fie exprimat într-o sumă de bani, să fie stabilit în monedă naţională, cu excepţia contractelor încheiate în comerţul internaţional, să fie determinat sau determinabil, să fie serios şi sincer.
Condiţia preţului serios, în sensul dispoziţiilor art. 1303 C. civ., înseamnă ca acesta să nu fie derizoriu, adică atât de disproporţionat în raport de valoarea lucrului vândut încât să nu poată constitui cauza suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate.
Sub acest aspect, este de reţinut că seriozitatea preţului este o chestiune de fapt şi, ca atare, lăsată la latitudinea instanţei investită cu acţiune în acest sens.
Pe de altă parte, în cauză fiind supuse examinării condiţiile încheierii unui contract comercial, analiza trebuie să aibă în vedere principiul libertăţii preţului, ca element structural al libertăţii comerţului, stabilit prin normă constituţională şi anume prin art. 134 alin. (2) din Constituţia României.
În acelaşi timp, este de reţinut că privatizarea societăţilor comerciale la care statul este acţionar este supusă condiţiilor stabilite prin legislaţia specială, adoptată în acest sens.
Prin art. 13 alin. (2) din OUG nr. 88/1997 s-a stabilit că „vânzarea se face pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, la preţul de piaţă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, în baza unui raport de evaluare, fără a exista un preţ minim de vânzare”.
Din economia textelor legale menţionate rezultă că art. 13 alin. (2) din OUG nr. 88/1997 nu înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 1303 C. civ. şi nici nu constituie o derogare de la condiţiile privind preţul, stabilite prin acest din urmă text legal.
Dimpotrivă, dispoziţia specială constituie o aplicaţie a dreptului comun, în sensul că preţul serios este preţul de piaţă, stabilit ca raport dintre cerere şi ofertă, preţul stabilit prin raportul de evaluare având, exclusiv, caracter orientativ.
Acest caracter orientativ este dat de faptul că, indiferent de metoda de evaluare aleasă, raportul de evaluare reprezintă un diagnostic al societăţii comerciale, în raport de datele din evidenţa contabilă a acesteia corectaţi cu performanţele prognozate funcţie de concluziile rezultând din analiza evoluţiei acesteia de la înfiinţare şi până în momentul evaluării, structura organizatorică şi funcţională a societăţii comerciale, profilul de activitate, schimbările intervenite în ultimii ani şi proiecţiile pentru perioadele următoare, poziţia acesteia în cadrul ramurii de activitate, pe piaţa internă şi externă.
Or, pe când aceasta reprezintă oferta, cererea este funcţie de alţi factori ce privesc, pe de o parte, capacitatea investiţională internă sau externă şi, pe de altă parte, gradul de atractivitate al societăţii comerciale supusă procedurilor de privatizare, cu referire la valoarea de piaţă a fondului de comerţ dată de segmentul de piaţă ocupat, volumul vânzărilor prin raportare la rentabilitate, perspectivele acelei societăţi în raport de mediul concurenţial şi schimbările previzibile în structura viitoare a consumului.
Rezultă aşadar că valoarea de piaţă nu este identică cu valoarea de evaluare a acţiunilor societăţii comerciale.
Că este aşa, rezultă din faptul că vânzarea acţiunilor, în cursul procedurilor de privatizare a societăţilor comerciale cu capital de stat, s-a realizat, de regulă, la preţuri diferite, mai mari sau mai mici, decât preţul rezultat din evaluare.
Din considerentele expuse rezultă, cu referire la câtimea preţului, că aceasta este rezultatul, în principal, al unor analize şi opţiuni de natură economică.
Pentru a avea conotaţii juridice, câtimea preţului trebuie să fie rezultatul fraudei la lege, sub rezerva probatoriului necesar, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.
Pe de altă parte, în raport de normele legale menţionate, rezultă că negocierea şi încheierea contractului nu au avut loc cu eludarea nici unei norme legale, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele, cu atât mai puţin a unor norme de ordine publică care să justifice exercitarea recursului în anulare în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., aşa încât criticile formulate sunt neîntemeiate sub acest aspect.
Cu privire la nerespectarea dispoziţiilor privind publicitatea ofertei:
Din actele dosarului rezultă că S.C. C. S.A. Bucureşti a fost cuprinsă în Lista nr. 43 cuprinzând societăţile comerciale care se privatizează, publicată în ziarul „Adevărul” din 19 februarie 1999. Totodată, oferta de vânzare a fost publicată şi pe Internet.
Ca atare, condiţiile legale privind publicitatea ofertei şi transparenţa procesului de privatizare au fost îndeplinite, aşa încât criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi neîntemeiate şi sub acest aspect.
Cu privire la păgubirea statului prin garanţiile insuficiente oferite de cumpărător, cu referire la obligaţia acestuia de a efectua investiţii în societatea comercială supusă privatizării:
Prin art. 8.11.1.a din contractul de vânzare-cumpărare nr. 161 din 24 mai 1999, cumpărătorul s-a obligat să efectueze în societate, din surse proprii, pe o perioadă de 3 ani, investiţii în valoare totală de 1.746.104 dolari S.U.A. Potrivit art. 8.11.3.a din acelaşi contract, realizarea investiţiei a fost garantată cu 30% din valoarea acţiunilor cumpărate.
Totodată, prin art. 8.11.2 din contractul menţionat s-a stabilit că investiţia, în măsura realizării integrale, constituie aport la capitalul social, ceea ce duce la modificarea structurii acţionariatului, ulterior majorării capitalului social cu valoarea investiţiei, în sensul că, cumpărătorul va deţine un număr mai mare de acţiuni, cu numărul de acţiuni corespunzătoare acestei majorări.
Ca atare, în raport de dispoziţiile contractului, garanţia se interpretează în alţi termeni şi anume:
- în cazul nerealizării obligaţiei cumpărătorului de a investi, patrimoniul societăţii comerciale supusă privatizării, valoric, rămâne acelaşi, iar vânzătorul reintră în posesia a 30% din acţiunile vândute, fără obligaţia restituirii preţului încasat de la cumpărător;
- în cazul realizării în parte de către cumpărător a obligaţiei de a investi, are loc o creştere a patrimoniului societăţii. Cum însă majorarea de capital este condiţionată de finalizarea investiţiilor, vânzătorul reintră în posesia a 30% din acţiunile transmise cumpărătorului, tot fără a fi obligat să restituie preţul acestora, acţiuni ce se impută asupra aceluiaşi capital social, însă asupra unui patrimoniu sporit.
Ca atare, în cazul nerespectării de către cumpărător a obligaţiei asumate prin contract, statul român, prin Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, pentru considerentele ce preced, nu este păgubit, ci dimpotrivă.
Pe de altă parte, garantarea investiţiilor, pe lângă faptul nefundamentării acesteia pe text legal şi lipsită de relevanţă sub aspect economic, aşa cum s-a arătat, a rămas şi fără obiect.
Astfel, părţile au încheiat ulterior actul adiţional nr. 2 din 19 noiembrie 2002 la contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 161/1999 şi contractele de garanţie reală mobiliară nr. 332, 333 şi 334 din 19 noiembrie 2002, prin care cumpărătorul S.C. T.C. S.R.L. a garantat realizarea investiţiilor cu totalitatea acţiunilor dobândite prin contract, situaţie învederată de Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului prin întâmpinare.
Aşa fiind, se constată că recursul în anulare este nefondat şi sub aspectul acestor critici.
Aşadar, instanţele s-au pronunţat aplicând normele legale incidente la situaţia de fapt corespunzătoare probatoriului administrat, aşa încât hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 7098 din 7 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, deciziei nr. 1358 din 1 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a comercială, şi deciziei nr. 3788 din 31 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 6 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 304/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 306/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
