ICCJ. Decizia nr. 323/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 323/2005
Dosar nr. 242/2005
Şedinţa publică din 5 decembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 12 ianuarie 2004, petenţii M.D., M.A., M.V. şi D.B. au formulat plângere penală împotriva notarului public Ţ.G., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 289 şi 246 C. pen., precum şi împotriva numitei D.A.R., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
S-a susţinut că certificatele de moştenitor nr. 91/1995, privind pe defuncta M.F. şi nr. 106/1996, privind pe defunctul A.M., conţineau menţiuni necorespunzătoare realităţii. Aceste certificate de moştenitor au fost folosite de D.A.R., pentru a intra în posesia bunurilor defunctului A.M.
Reţinându-se împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, prin rezoluţia din 23 februarie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Ţ.G. şi D.A.R.
Prin rezoluţia nr. 226/P/2004 din 21 aprilie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, competent în urma infirmării rezoluţiei anterioare şi declinării competenţei, în raport cu împrejurarea că numita D.A.R. îndeplinea funcţia de judecător la Curtea de Conturi a României, a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228, raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
S-a reţinut că petenţii nu au calitate de moştenitori, fiind înlăturaţi de la moştenire de defunctul D.M., prin testament, şi nu ca urmare a actelor întocmite de notarul public.
Totodată, numita D.A.R. are vocaţie succesorală, în raport cu dispoziţiile art. 664 C. civ.
Plângerea formulată de petenţi împotriva acestei din urmă rezoluţii a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 16393/1581/2004 din 21 iunie 2004, emisă de procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenţii au formulat plângere în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa nr. 156 din 2 februarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerile, ca nefondate, cu motivarea că, în raport cu probatoriul administrat, în mod corect s-a dispus în sensul neînceperii urmării penale.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat recurs, petenţii M.V. şi D.B., fără a formula critici sau a invoca vreunul din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
I. Cu privire la recursul declarat de petenta D.B.
Din actele dosarului rezultă că nemulţumirea petenţilor vizează stabilirea vocaţiei succesorale a intimatei D.A.R., prin certificatul de moştenitor eliberat de intimatul Ţ.G., în calitatea sa de notar public învestit cu o cerere în acest sens.
Prin sentinţa nr. 353 din 14 mai 2003, între altele, Judecătoria Corabia a respins, ca neîntemeiată, acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor.
Hotărârea primei instanţe este definitivă, ca urmare a respingerii de către Tribunalul Olt, secţia civilă, prin Decizia nr. 1016 din 27 octombrie 2003, a apelului declarat de reclamanţi.
Prin urmare, vocaţia succesorală a intimatei D.A.R. a fost confirmată pe cale judecătorească.
Totodată, pe aceeaşi cale, s-a stabilit că petenţii nu au drepturi succesorale, ca urmare a îndepărtării acestora de la moştenire, prin testamentul olograf lăsat de defunctul A.M.
Ca atare, în mod întemeiat, corespunzător probatoriului administrat în cauză, organul de urmărire penală a statuat cu privire la incidenţa în cauză a impedimentului prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi, în consecinţă, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, cu privire la intimaţii D.A.R. şi Ţ.G.
Formulând plângere, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenţii nu au administrat probe în raport cu care să se poată stabili o altă situaţie de fapt.
Aşa fiind, soluţia primei instanţe, atacată cu recurs de petenţi, se constată a fi temeinică şi legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, aşa cum în mod întemeiat a reţinut organul de urmărire penală, nemulţumirea petenţilor priveşte soluţia dată în cauză civilă privindu-i pe aceştia şi vizează declanşarea controlului judiciar al hotărârilor judecătoreşti menţionate, pe alte căi decât cele prevăzute de legea procesual-civilă.
Or, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având între altele rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia şi legalitatea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, după caz, în condiţiile determinate riguros de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa penală sesizată cu plângere nu are temei legal pentru a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza civilă la soluţionarea căreia, într-un proces civil, s-a pronunţat o soluţie ce nu dă satisfacţie petenţilor.
Rezultă, aşadar, că lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petenta D.B., al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârilor pronunţate în cauză civilă, pe această cale mijlocită.
Cu alte cuvinte, pretinsele erori jurisdicţionale şi de procedură ce, eventual, ar fi vizate de petentă nu pot fi examinate, contrar legalităţii căilor de atac, pe această cale.
Este de reţinut că sistemul procesului civil sau penal, după caz, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea acestora în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii.
Totodată, determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, prin legea procesual-civilă şi, respectiv, legea procesual-penală, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, examinarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate în cauza civilă, în sensul vizat de petentă, ar reprezenta o încălcare a principiilor fundamentale menţionate şi, totodată, nu ar satisface cerinţa previzibilităţii statuată în jurisprudenţa constantă în acest sens a Curţii Europene a Drepturilor Omului, ceea ce apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În fine, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe noi care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia existenţei faptelor reclamate de petenţi, aşa încât simplele afirmaţii, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale acestor infracţiuni, nesusţinute fiind de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta D.B.
II. Cu privire la recursul declarat de petenta M.V.
În raport cu dispoziţiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societăţii şi a membrilor ce o compun, ca titulari de drepturi şi obligaţii legal stabilite.
Activitatea de judecată, finalizată prin pronunţarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte şi garantării egale a drepturilor procesuale.
Ilustrând acest formalism, între altele, vizând concomitent dinamizarea procesului penal şi sancţionarea conduitei procesuale neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen".
Aşadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având caracter de garanţie egală pentru toate părţile interesate, în sensul dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală şi ca raţiune, satisfacerea imperativului disciplinării activităţii procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata rezonabilă de soluţionare definitivă a cauzei penale, conform dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin textul menţionat a fost impusă obligaţia îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului.
Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancţiunii menţionate, duce la pierderea acestuia
Potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., „hotărârea instanţei pronunţată potrivit alin. (8) lit. a) şi b), poate fi atacată cu recurs (...)".
Cum prin textul menţionat nu a fost stabilit un termen special pentru exercitarea recursului, calea de atac menţionată privind sentinţa prin care s-a respins plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., este supusă termenului general de 10 zile prevăzut de art. 3853, cu distincţiile prevăzute de art. 363-365 din acelaşi cod.
În cauză, petenta M.V., prezentă la termenul din 2 februarie 2005, când a fost pronunţată sentinţa atacată, a declarat recurs la data de 3 martie 2005, cu depăşirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 3853 alin. (1), raportat la art. 363 alin. (3) C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta M.V., împotriva aceleaşi sentinţe.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) şi (4) din acelaşi cod, recurentele menţionate vor fi obligate la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta D.B. împotriva sentinţei nr. 156 din 2 februarie 2005, pronunţată în dosarul nr. 4925/2004, al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta M.V. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Obligă recurenţii menţionaţi să plătească statului, suma de câte 100 lei (1.000.000 lei ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 322/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 324/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
