ICCJ. Decizia nr. 324/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 324/2005
Dosar nr. 251/2005
Şedinţa publică din 5 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 390 din 1 iulie 2005, pronunţată în dosarul nr. 1431/2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenţii A.E. şi A.S. împotriva rezoluţiei nr. 165/II/2/2005 a Parchetului Naţional Anticorupţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că petenţii A.E. şi A.S. au solicitat Parchetului Naţional Anticorupţie, efectuarea de cercetări faţă de procurorul A.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen.
În motivarea plângerii, petenţii au învederat că, la data de 18 octombrie 1993, au cumpărat suprafaţa de 14.000 m2, situată la limita de nord a oraşului Focşani, în vederea edificării unui centru comercial, investiţie ce a fost finalizată în anul 1995.
În vederea racordării complexului comercial la reţeaua de energie electrică au fost plantaţi trei stâlpi, pe terenuri aparţinând altor persoane, între care unul poziţionat pe terenul aparţinând numitului I.N., socrul procurorului A.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru obţinerea acordului din partea proprietarului terenului, precum şi pentru a acorda protecţie pentru orice problemă de natură juridică ce s-ar ivi, procurorul menţionat a solicitat petenţilor, suma de 3000 mărci germane, precum şi 1000 mărci germane cu titlu de împrumut.
Pentru că petenţii nu au dat sumele menţionate, magistratul menţionat a făcut asupra acestora presiuni, folosindu-se de funcţia avută, influenţând magistraţii care au soluţionat cauzele civile şi penale în care aceştia au avut calitate de parte, în sensul pronunţării de hotărâri nelegale.
Prin rezoluţia nr. 330/P/2004 din 10 decembrie 2004, Parchetul Naţional Anticorupţie a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de A.I., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 257 C. pen., reţinând că susţinerile petenţilor nu se confirmă.
Plângerea formulată de petenţi împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă prin rezoluţia nr. 165/II/2/2005 din 2 februarie 2005, a Parchetului Naţional Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.
Petenţii au formulat plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., susţinând că procurorul A.I. a avut interes în anularea actelor încheiate de aceştia, împrejurare ce rezultă din faptul respingerii, de trei ori, sub semnătura magistratului menţionat, a memoriilor prin care s-a solicitat declararea unui recurs în anulare.
Totodată, acelaşi procuror a învestit în fals un dispozitiv şi o decizie, a întocmit în fals schiţe cadastrale şi cartea funciară, a obţinut interzicerea petenţilor pe terenul în litigiu şi închiderea societăţii comerciale ce funcţiona în depozitul construit de către aceştia.
Or, din probele administrate a rezultat că rezoluţiile date în cauză se întemeiază pe toate actele dosarului, inclusiv pe hotărâri judecătoreşti.
Pe de altă parte, memoriile despre care fac vorbire petenţii, au fost finalizate prin promovarea unui recurs în anulare, cale de atac extraordinară respinsă prin Decizia nr. 4088 din 24 octombrie 2000, a Curţii Supreme de Justiţie.
În fine, din examinarea hotărârilor existente în dosar se constată că acestea au fost date cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi că nu rezultă vreo influenţă a magistratului menţionat asupra completelor de judecată.
Totodată, declaraţiile martorilor Ş.D. şi S.D. nu confirmă susţinerile petenţilor.
Ca atare, în raport cu cele expuse, s-a conchis că rezoluţiile atacate sunt legale şi temeinice.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petenţii A.E. şi A.S. au declarat recurs, precizând că motivele acestuia vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Ulterior, la data de 25 noiembrie 2005, recurenţii au înaintat „motivele recursului".
În motivele menţionate, recurenţii au prezentat situaţia de fapt, ce a făcut obiectul plângerii penale.
Cu privire la sentinţa atacată cu recurs, recurenţii au invocat nulitatea acesteia, decurgând din:
- neadministrarea probei cu declaraţia învinuitului;
- nemotivarea sentinţei în raport cu probele din dosar;
- lipsa unei apărări reale, notele scrise depuse la fond de către apărător dovedind dezinteresul acestuia;
- violarea dispoziţiilor art. 6 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cauza fiind soluţionată pe criteriul poziţiei sociale a părţilor.
S-a mai susţinut că săvârşirea infracţiunilor rezultă cert din probele administrate.
În concluzie, petenţii au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea dosarului la parchet, pentru continuarea cercetărilor.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Într-adevăr, din economia Codului de procedură penală rezultă fără echivoc că actele procesuale sau, după caz, procedurale trebuie să întrunească o serie de condiţii referitoare la subiectul de la care emană, la obiectul pe care îl au în vedere, la manifestarea de voinţă pe care o conţin, la felul, timpul şi locul în care trebuie să fie efectuate, precum şi la modul în care are loc constatarea acestora.
Aceste condiţii constituie garanţii ale oferirii imparţiale a justiţiei, egalităţii în faţa legii, respectării drepturilor procesuale ale participanţilor la procesul penal, aflării adevărului şi pronunţării de hotărâri legale.
Drept urmare, nerespectarea sau greşita aplicare a regulilor de desfăşurare a procesului penal este sancţionată, între altele, cu nulitatea, conform dispoziţiilor art. 197 C. proc. pen.
Nici unul din motivele invocate de recurenţi nu se încadrează în cazurile reglementate prin art. 197 C. proc. pen., aşa încât excepţia invocată se constată a fi neîntemeiată.
Pe de altă parte, afirmaţiile recurenţilor, privind întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor reclamate, nu sunt susţinute de actele dosarului.
Totodată, acestea nu sunt susceptibile a fi încadrate în cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., aşa încât recursul se constată a fi nefondat şi sub acest aspect.
În fine, nici în această etapă procesuală, petenţii nu a propus administrarea de probe, îndeplinind condiţiile de admisibilitate şi care să ducă la concluzia stabiliri eronate a stării de fapt, împrejurare ce ar justifica casarea sentinţei atacate.
Referirea la încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este lipsită de substanţă în prezenta cauză.
Din examinarea actelor dosarului se constată efectuarea actelor premergătoare în condiţiile legii procesual-penale, îndeplinirea condiţiei completitudinii în sensul dispoziţiilor art. 200, raportat la art. 228 C. proc. pen., reţinerea întemeiată a impedimentului prevăzut de art. 10 lit. a) din acelaşi cod, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Totodată, judecata în fond a plângerii a avut loc cu respectarea tuturor regulilor de desfăşurare a procesului penal, în această etapă procesuală, cu referire specială la echitatea procedurii, publicitatea şi durata acesteia, precum şi inclusiv sub aspectul asigurării dreptului la apărare, ca una din garanţiile ce intră în componenţa dreptului la un proces echitabil.
Nu rezultă din actele dosarului, nici o încălcare a drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa încât nici afirmaţia privind discriminarea, prin nesocotirea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie, nu este confirmată.
Prin urmare, recursul se constată a fi nefondat, în raport cu excepţia invocată şi criticile formulate.
Examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri de casare, susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu, nu se constată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenţii A.E. şi A.S.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) şi (4) din acelaşi cod, recurenţii menţionaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenţii A.E. şi A.S. împotriva sentinţei nr. 390 din 1 iulie 2005, pronunţată în dosarul nr. 1431/2005, al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Obligă recurenţii menţionaţi să plătească statului, câte 100 lei (1.000.000 lei ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 323/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 325/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
