CSJ. Decizia nr. 341/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 341
Dosar nr. 333/2003
Şedinţa publică din 13 octombrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 174 din 12 aprilie 2002, Tribunalul Constanţa, secţia penală, a condamnat pe inculpaţii:
1. E.I. la 2 ani închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000.
2. D.H. şi R.M. la câte 2 ani închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) cu referire la art. 1 lit. a) raportat la art. 16 din Legea nr. 143/2000.
3. V.C. la 7 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 2 alin. (1) cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000.
4. V.I., T.C. şi T.G. la câte 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000.
5. T.M. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) C. pen.
Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, prin Decizia penală nr. 247/P din 8 octombrie 2002 a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi inculpaţii E.I., D.H., R.M., V.I., T.C., T.G. şi T.M.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de control judiciar a admis apelul declarat de inculpatul V.C., a desfiinţat sentinţa atacată numai cu privire la acest inculpat şi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a dispus achitarea acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 2 alin. (1) cu referire la art. 1 lit. d) din Legea nr. 143/2000.
Totodată, cu referire la acelaşi inculpat, a înlăturat şi pedeapsa complementară aplicată de prima instanţă.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi inculpaţii E.I., D.H., R.M., V.I., T.C. şi T.G., pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 27 februarie 2003, când cauza a fost amânată la 8 mai 2003, 3 iulie 2003 şi apoi la 16 octombrie 2003.
La data de 3 iulie 2003 instanţa de recurs a procedat şi la verificarea legalităţii măsurii arestării inculpaţilor.
Având în vedere că măsura arestării preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror şi prelungită de instanţe, că a fost pronunţată în primă instanţă o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, menţinută în apel şi observând şi prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaţilor este legală şi, prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi, a dispus prelungirea acesteia cu încă 30 zile.
La 24 iulie, 21 august şi 18 septembrie 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, prin încheierile formulate la datele menţionate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 22 august, 21 septembrie şi apoi până la 20 octombrie 2003, inclusiv.
Împotriva încheierii din 21 august 2003 inculpaţii T.C. şi T.G. au declarat recurs.
Recursurile nu sunt admisibile.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind, şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoaşterea unei căi de atac, în alte situaţii decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din acelaşi cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de către inculpaţii menţionaţi, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile ca inadmisibile.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenţi, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de inculpaţii T.C. şi T.G. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5124/2002, ca inadmisibile.
Obligă pe inculpaţi să plătească statului câte 1.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2003, în şedinţă publică.
← CSJ. Decizia nr. 340/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 342/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
---|