ICCJ. Decizia nr. 41/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 41/2006
Dosar nr. 1607/1/2005
(Nr. în format vechi: 310/2005)
Şedinţa publică din 13 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Inculpatul C.C. a fost trimis în judecată, în stare de arest, prin rechizitoriul din 10 noiembrie 2004, al Parchetului Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2), raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Prin încheierea din 12 noiembrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 5926/2004, al Curţii de Apel Bacău, instanţa de judecată a dispus revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului menţionat.
Prin Decizia nr. 5996 din 12 noiembrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 6391/2004, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău împotriva încheierii menţionate, a casat încheierea atacată şi, conform dispoziţiilor art. 3001 alin. (3) şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive.
Împotriva acestei decizii, inculpatul C.C. a formulat contestaţie în anulare, susţinând că procedura de citare, pentru termenul la care s-a judecat recursul, nu a fost legal îndeplinită.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 3649 din 13 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 901/2005, a respins contestaţia în anulare formulată de inculpatul C.C., ca inadmisibilă.
S-a reţinut că au fost respectate dispoziţiile art. 38511 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., întrucât judecarea recursului, pentru care inculpatul a fost citat la ora 19.47, a avut loc la ora 21.00.
Inculpatul, aflat în arestul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bacău, avea posibilitatea manifestării poziţiei şi transmiterii acesteia prin administraţia locului de deţinere.
În fine, cu referire la motivul privind omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal, acesta poate fi valorificat în faţa instanţei competente a soluţiona fondul cauzei, şi nu în faţa instanţei sesizată cu recursul declarat de procuror împotriva unei încheieri privitoare la verificarea legalităţii detenţiei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul C.C. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate şi a hotărârii atacate cu contestaţie în anulare.
În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că, la termenul din 13 iunie 2005, fixat pentru verificarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, acesta a precizat că îşi întemeiază cererea pe cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), b) şi c) C. proc. pen.
În mod greşit contestaţia în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât recursul a fost soluţionat, în lipsa inculpatului, a cărui regulată citare nu a fost îndeplinită.
Urmare a tardivităţii citării, administraţia locului de deţinere a fost pusă în imposibilitate de a asigura transportul inculpatului la sediul instanţei de recurs.
În fine, în mod greşit instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal, cu referire la lipsa avizului Ministerului Justiţiei privitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului menţionat, raportat la calitatea acestuia de judecător.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părţilor a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătoreşti nedefinitive, sentinţe sau decizii după caz.
Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în contestaţie în anulare de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind o decizie definitivă dată de aceeaşi instanţă în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 3851 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.
Împiedicarea unei noi judecăţi, privitor la soluţiile pronunţate în contestaţie, rezultă cu evidenţă şi din dispoziţiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen.
Ca atare, potrivit dreptului comun, Decizia atacată nu este supusă recursului.
Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competenţă prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşadar, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul C.C. împotriva deciziei nr. 3649 din 13 iunie 2005 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul menţionat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de C.C. împotriva deciziei nr. 3649 din 13 iunie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 901/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 40/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 42/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
