ICCJ. Decizia nr. 122/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 122/2006
Dosar nr. 30075/1/2005
(Nr. în format vechi: 391/2005)
Şedinţa publică din 27 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului Naţional Anticorupţie, inculpata C.A. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), sustragere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod, participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reţinându-se că în perioada 1999 - 5 iunie 2003, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a pretins şi primit de la denunţătorul Ţ.V.A., sume de bani şi materiale de construcţie, în valoare totală de 739.477.598 lei.
De asemenea, s-a mai reţinut că în perioada menţionată, în mod repetat şi în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, inculpata a sustras documente, acte şi lucrări din dosarele instanţei, unele cu caracter secret, pe care le-a transportat la domiciliu.
Prin actul de sesizare s-a mai reţinut în sarcina inculpatei că, în calitate de preşedinte al Tribunalului Mureş, a dispus întocmirea retroactivă a unor încheieri în materia executării silite, pe care ulterior le-a menţionat în statistica oficială, completând în acest fel date nereale ce au condus la mărirea artificială a volumului de activitate al instanţei.
Prin sentinţa nr. 360 din 13 iunie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală:
- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpata C.A. pentru infracţiunile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi de art. 31 alin. (2), raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod;
- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe aceeaşi inculpată, pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000;
- a înlăturat sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa din 6 iunie 2003, a Parchetului Naţional Anticorupţie.
S-a reţinut că probatoriul administrat nu dovedeşte existenţa condiţionării împrumutului, de efectuarea unui act în cadrul atribuţiilor de serviciu, respectiv a înţelegerii pentru traficarea funcţiei.
Totodată, cu referire la înscrisurile ridicate de la domiciliul inculpatei, din datele dosarului rezultă cert că aceasta nu a intenţionat producerea unor consecinţe de felul celor prevăzute de art. 242 C. pen.
În fine, cu referire la participaţia improprie la infracţiunea de fals, precum şi cu privire la infracţiunea de uz de fals, probele administrate în cauză au dovedit o altă situaţie, decât cea reţinută prin actul de acuzare.
Împotriva hotărârii primei instanţe, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Departamentul Naţional Anticorupţie, secţia judiciară penală, a declarat recurs, întemeiat pe art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., invocând critici privind greşita achitare a inculpatei, pentru faptele pentru care a fost trimisă în judecată.
Cu privire la infracţiunea de luare de mită, s-a susţinut că:
- inculpata a fost delegată a reprezenta autoritatea ministrului de justiţie, cu privire la Proiectul Sovata, împrejurare în raport cu care obţinerea aprobărilor de la Ministerul Justiţiei era o simplă formalitate;
- în această calitate, inculpata avea un rol decisiv în numirea dirigintelui de şantier şi a arhitectului, ceea ce explică angajarea cheltuielilor suplimentare doar în baza dispoziţiilor de şantier vizate de dirigintele de şantier;
- din declaraţia denunţătorului rezultă că inculpata i-a precizat acestuia că adjudecarea licitaţiei este rezultatul diligenţelor sale, constând în înlăturarea societăţilor comerciale concurente;
- din aceeaşi declaraţie rezultă şi că inculpata a precizat că aceloraşi diligenţe se datorează extinderea lucrărilor la proiectul menţionat;
- în fine, din declaraţia denunţătorului rezultă sumele de bani, materialele de construcţie şi alte bunuri pretinse şi primite de inculpată.
De asemenea, prin motivele de recurs s–a susţinut că din probatoriul administrat în cauză rezultă că inculpata avea realmente posibilitatea de a dispune cu privire la Proiectul Sovata şi în general asupra firmei denunţătorului, deoarece:
- inculpata era preşedinta comisiilor de licitaţie pentru lucrări publice, aşa încât avea puterea absolută de decizie, cu referire la participarea formală a celorlalţi membri numiţi în comisia pentru adjudecarea Proiectului Sovata;
- cu certitudine a existat o altă firmă care a depus o ofertă mai bună decât cea a denunţătorului, neacceptată la licitaţie;
- favorizarea certă a denunţătorului este evidenţiată incontestabil de prelungirea termenului de execuţie, ulterior adjudecării licitaţiei, precum şi de nerespectarea preţului;
- favorizarea firmei denunţătorului rezultă şi din împrejurarea neîndeplinirii condiţiilor legale de participare la licitaţie, cu referire la limita minimă a cifrei de afaceri, stabilită prin caietul de sarcini.
În acest sens, mai sunt invocate prin recurs afirmaţiile inculpatei, prin care învedera denunţătorului, ajutorul dat, generator în opinia acesteia, a unor obligaţii de plată în favoarea sa, coroborate cu acte constând în nesolicitarea la timp a creditelor de la Ministerul Justiţiei, acordarea nelegală a avansurilor băneşti, nereţinerea acestora din plata valorii lucrărilor efectuate de antreprenor în luna următoare, restituirea parţială a garanţiei de bună execuţie înainte de termen, împrejurări de natură a convinge pe Ţ.V.A., asupra influenţei reale a preşedintei Tribunalului Mureş - în această calitate şi în cea de reprezentant desemnat al ministrului justiţiei pentru urmărirea executării Proiectului Sovata, care putea fi şi favorizantă, dar şi păgubitoare şi, în consecinţă, a-l determina să facă plata diverselor sume şi livrarea materialelor de construcţii pretinse de către aceasta.
Sub aspectul elementului material al infracţiunii de luare de mită se reţine prin recurs, ca punct de plecare, pretinderea şi primirea sumei de 1500 mărci germane, pentru achiziţionarea unui autoturism de către inculpată, confirmată de consemnările de pe plicul ridicat cu ocazia percheziţiei. Sub acest aspect, s-a mai reţinut şi primirea sumei de 210.000.000 lei, denumită de inculpată, împrumut, confirmată de procesul-verbal de prindere în flagrant, coroborat cu declaraţiile martorilor privind ambalarea banilor, şi cu alte ocazii, în aceeaşi modalitate, precum şi cu atitudinea şi gesturile inculpatei în momentul realizării flagrantului.
Or, cu referire la această din urmă sumă, împrumutul reprezintă „un folos".
Drept urmare, este irelevantă împrejurarea solicitării sumei de bani, chiar şi cu acest titlu, atâta timp, cât pretinderea se realiza în considerarea efectuării unui act în virtutea atribuţiilor de serviciu a inculpatei. Pentru reţinerea infracţiunii de luare de mită, nu interesează dacă actul în vederea căruia magistratul menţionat a primit suma de bani, a fost efectiv îndeplinit.
Posibilitatea calificării sumelor de bani, ca fiind un împrumut, urmează, însă, a fi apreciată în raport cu probele administrate, din care rezultă nerambursarea acestora, precum şi convingerea denunţătorului privind lipsa intenţiei inculpatei de a le restitui.
Pe de altă parte, intenţia afirmată de inculpată, privind restituirea împrumutului, la data vânzării apartamentului, este exclusă, în raport cu împrejurarea ipotecării imobilului menţionat în favoarea B.C.R.
Cu privire la o a doua modalitate de săvârşire a infracţiunii de luare de mită, prin recurs se invocă atitudinea inculpatei de a accepta sau a nu refuza foloasele ce proveneau de la denunţător, cu referire la plata excursiei în străinătate şi a plăţii costului materialelor de construcţie livrate de SC P. SA, pe care C.A. nu le achita niciodată.
Sub această din urmă critică, relevantă sub aspectul intenţiei este şi modalitatea convenită de solicitare a materialelor de construcţie, de livrare a acestora şi de efectuare a plăţilor de către denunţător, astfel cum rezultă din probele administrate.
Totodată, sub aspectul acestei infracţiuni, este relevată pretinderea şi primirea de către inculpată, de la acelaşi denunţător, a diverse sume de bani pentru plata muncitorilor constructori care lucrau la casa proprietate personală a acesteia.
În fine, se invocă în recurs plata de către denunţător, a bunurilor achiziţionate de inculpată de la M. Braşov, cu referire la care se susţine că lucrurile sunt şi mai clare, sub aspectul infracţiunii de luare de mită, aşa cum acestea rezultă, de asemenea, din materialul probator administrat în cauză.
Cu referire la infracţiunea de sustragere de înscrisuri, se susţine că la domiciliul inculpatei s-au găsit fotocopii ale unor înscrisuri ce conţin informaţii clasificate, cu referire la documentele de interceptare telefonică, obţinute în condiţiile legii, într-un dosar instrumentat de Serviciul Teritorial Mureş al Parchetului Naţional Anticorupţie, privindu-l pe inculpatul M.M.N.
Or, aceste informaţii aveau caracter secret, conform art. 2 din legea siguranţei naţionale, a căror multiplicare era interzisă şi care nu urmaseră procedura de desecretizare, împrejurare în raport cu care caracterul public al dosarului penal este lipsit de relevanţă.
Din coroborarea declaraţiilor de martor rezultă cu evidenţă că inculpata a comis infracţiunea cu intenţie, şi nu din motivele invocate de aceasta, cu referire la pretinsa obligare intempestivă de a părăsi biroul avut în calitatea anterioară de preşedinte de tribunal, aşa cum a încercat să se apere pe parcursul procesului.
În fine, săvârşirea infracţiunilor de participaţie improprie la fals intelectual şi uz de fals rezultă cert din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
În concluzie, susţinând că inculpata se face vinovată de săvârşirea tuturor infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, pentru administrarea de probe.
Examinând cauza, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
1. - Cu privire la infracţiunile de participaţie improprie la fals intelectual, prevăzută de art. 31 alin. (2), raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.
Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracţiune.
Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Prin alin. (1) al aceluiaşi articol s-a stabilit că „infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală".
În fine, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe".
Ca atare, săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală şi care prezintă pericol social, trebuie să fie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăţie trebuind să fie certă, aşa încât tragerea la răspundere să se facă potrivit vinovăţiei persoanei care a comis o infracţiune.
Cu alte cuvinte, în caz de condamnare trebuie să se dovedească fără echivoc vinovăţia inculpatului.
Totodată, potrivit art. 52 C. pen., „pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracţiuni".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În consecinţă, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanţei asupra vinovăţiei inculpatului, formată pe bază de probe neîndoielnice.
Ca atare, câtă vreme nu s-a stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia nu poate avea loc.
Prima instanţă a reţinut, cu referire la infracţiunile menţionate, că starea de fapt a fost corect reţinută, numai cu referire la dispoziţia întocmirii încheierilor privind legalizarea şi învestirea cu formulă executorie a hotărârilor, potrivit hotărârii comune a conducerii tribunalului. Probatoriul administrat în cauză a impus, însă, concluzia certă că nu a existat o determinare, în sensul legii penale, săvârşită cu vinovăţie de inculpată, după cum nu există nici elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, la care se pretinde că inculpata a participat impropriu.
În acest sens urmează a se reţine că potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, executarea silită, în materie civilă, constituie ultima fază a procesului civil şi una din formele de manifestare a acţiunii civile, cu referire la faptul că scopul activităţii judiciare nu se poate limita doar la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile. Cum în această fază se asigură finalitatea procesului civil, în sensul că pe această cale, creditorul îşi poate realiza efectiv drepturile statornicite printr-un titlu executoriu, procedura execuţională este riguros determinată.
Această reglementare riguroasă, specifică dreptului procesual civil, este determinată de importanţa instituţiei executării silite, în raport cu împrejurarea că, prin realizarea acesteia, se răspunde concomitent, interesului creditorului, cu referire la restabilirea dreptului subiectiv privat recunoscut prin hotărâre judecătorească, precum şi unui imperativ social, cu referire la salvgardarea ordinii de drept, în raport cu caracterul preventiv al executării silite, constând în avertizarea tuturor participanţilor implicaţi în raporturi juridice, asupra consecinţelor patrimoniale ale neexecutării obligaţiilor asumate.
Astfel, potrivit art. 374 alin. (1) C. proc. civ., în redactarea în vigoare în perioada examinată, „nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa, dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1)".
Prin art. 372 din acelaşi cod s-a stabilit că „executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu".
În fine, prin art. 3731 alin. (2) C. proc. civ. s-a prevăzut că: „instanţa încuviinţează executarea silită, prin încheierea dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor".
Prin urmare, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, în mod întemeiat prima instanţă a reţinut că prin dispoziţia dată nu s-a urmărit comiterea unei infracţiuni, ci aplicarea unor dispoziţii ale legii execuţionale civile în materia legalizării şi învestirii cu formulă executorie a unor hotărâri judecătoreşti definitive.
Totodată, cu referire la pretinsa antedatare a încheierilor, în fapt o motivare a acestora - hotărâri judecătoreşti în sensul art. 255 C. proc. civ., de regulă activitate ulterioară pronunţării, conform art. 264 din acelaşi cod, în mod judicios s-a reţinut că fapta nu constituie infracţiune, atâta timp, cât încheierile menţionate reflectă realitatea, respectiv faptul anterior incontestabil al admiterii, prin rezoluţie, a cererilor de învestire cu formulă executorie.
Pe de altă parte, cu referire la înregistrarea în statistica instanţei, a dosarelor în care s-au dat încheierile menţionate, în mod judicios s-a reţinut că s-au avut în vedere încheieri reale, şi nu falsificate.
Este irelevant, sub aspectul angajării răspunderii penale, dacă procedeul este corect sau incorect şi dacă se impunea sau nu, evidenţierea încheierilor în situaţia statistică, întrucât aceste împrejurări, ţinând de interpretarea dispoziţiilor legii execuţionale şi de modul de completare a formularelor de evidenţă statistică, pot atrage eventual o răspundere juridică de altă natură, în condiţii determinate, examinare ce excede cauzei penale de faţă.
Prin urmare, în mod întemeiat a apreciat prima instanţă, că lipseşte latura subiectivă, cu referire la prima infracţiune şi că fapta nu există, cu referire la cea de a doua infracţiune şi, în temeiul art. 10 lit. d), respectiv art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatei.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici, sentinţa atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
2. - Cu privire la infracţiunile de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
Potrivit art. 345 C. proc. pen.: „(1) Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.
(2) Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
(3) Achitarea sau încetarea procesului penal se pronunţă potrivit art. 11 pct. 2".
Prin art. 11 pct. 2 lit. a) din acelaşi cod, „achitarea (se pronunţă în cursul judecăţii) în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) - e)".
În cauză, prin sentinţa atacată, prima instanţă a pronunţat achitarea inculpatei pentru infracţiunile de luare de mită şi sustragere sau distrugere de înscrisuri, reţinând cazul prevăzut de art. 10 lit. d), „faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii".
Cu privire la infracţiunea de luare de mită, s-a reţinut că în cauză nu s-au administrat probe care să confirme susţinerile denunţătorului şi nu există probe directe, cu referire la primele 6 acte materiale constând în primirea sumei de 1500 mărci germane, plata valorii bunurilor achiziţionate de la M. Braşov, pretinderea sumei de 200 milioane lei, în vara anului 2002, precum şi a câte 50 milioane lei, în lunile octombrie - decembrie 2002 şi aprilie 2003, respectiv plata excursiei în China.
În legătură cu materialele de construcţie, cu referire la valoarea cărora s-a susţinut de către procuror, că plata a fost efectuată de denunţător, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada în sensul arătat şi că acestea au fost cumpărate de C.D., soţul inculpatei. Susţinerile inculpatei, că a plătit pentru aceste materiale, suma de 30.319.758 lei şi că a rămas o diferenţă de 20.851.234 lei, neachitată, ca urmare a arestării sale, sunt confirmate de situaţia făcută de SC P. SA Ungheni, la 31 octombrie 2003.
Cu referire la suma primită în data de 5 iunie 2003, când a fost organizat flagrantul, inculpata a afirmat constant că reprezintă un împrumut, susţinere confirmată în parte de denunţător. Or, în raport cu împrejurarea că atât inculpata, cât şi denunţătorul au respins existenţa unor acte de traficare a funcţiei şi nedovedirea existenţei unei înţelegeri în acest sens prin constatarea flagrantului, din procesul-verbal rezultând o întâlnire şi o discuţie amicală, solicitată de Ţ.V.A., pentru a remite C.A., un împrumut cerut anterior, condiţionat de restituirea acestuia după vânzarea apartamentului, acest împrumut nu poate avea decât caracter civil şi nu poate constitui, alături de celelalte acte materiale, temei pentru antrenarea răspunderii penale a inculpatei.
Sub aspectul infracţiunii de sustragere de înscrisuri, prima instanţă a reţinut că procurorul, cu ocazia cuvântului în fond, s-a axat asupra existenţei a două documente găsite la domiciliul inculpatei, respectiv 294 file reprezentând fotocopii ale documentelor de interceptare telefonică, obţinute în condiţiile legii şi care aveau caracter strict secret, conform art. 2 din Legea nr. 182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi originalul unei acţiuni comerciale.
Instanţa de fond a apreciat că actele respective nu fac parte din categoria informaţiilor clasificate, atâta timp, cât ele constituiau mijloace de probă într-un dosar penal, aflat pe rolul instanţei, în vederea judecării în şedinţă publică, împrejurare în raport cu care este permis accesul la dosar al oricărei persoane care dovedeşte un interes justificat.
Pe de altă parte, nu se poate reţine că aceste acte au fost sustrase, atâta timp, cât la domiciliul inculpatei au fost găsite doar fotocopii ale acestora.
Cu privire la celelalte copii găsite la domiciliul inculpatei, împrejurările ţinând de natura şi conţinutul acestor acte, persoanele de la care provin sau cărora le sunt adresate şi scopul în care au fost emise, demonstrează că nu pot fi echivalate înscrisurilor la care se referă legea penală.
În fine, acţiunea comercială găsită la domiciliul inculpatei cu ocazia percheziţiei, s-a dovedit a fi fost ataşată, din eroare aparţinând registraturii, unui dosar al judecătorului M.S. În raport cu declaraţiile martorilor audiaţi cu privire la acest aspect, rezultă că, dacă acţiunea comercială menţionată ar putea face obiect material al infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, în cauză infracţiunea nu poate fi reţinută, datorită inexistenţei laturii subiective.
Sub aspectul acestor din urmă infracţiuni, recursul se constată a fi fondat, pentru alte motive însă:
Soluţionarea în fond a unei cauze penale implică pronunţarea asupra existenţei sau inexistenţei faptei, a săvârşirii acesteia de către inculpat, a caracterului ei penal şi a răspunderii penale a făptuitorului.
În raport cu dispoziţiile art. 345 C. proc. pen., condamnarea reprezintă una din soluţiile pe care le pronunţă instanţa care a judecat cauza penală, atunci când constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Achitarea constituie cea de a doua soluţie, pronunţată de instanţa sesizată cu judecarea cauzei penale, prin care inculpatul este declarat nevinovat, atunci când se constată existenţa uneia din situaţiile prevăzute în art. 10 lit. a) - e C. proc. pen.
Ambele soluţii trebuie să se bazeze pe probele administrate în cauză, iar atunci când în urma controlului judiciar se constată că există incertitudini datorate unei cercetări judecătoreşti incomplete, se impune întotdeauna completarea acesteia.
Astfel, potrivit art. 4 C. proc. pen., „organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfăşurarea procesului penal".
În acest context, din economia art. 287 C. proc. pen., raportat la dispoziţiile art. 200, 202 şi 62 din acelaşi cod, rezultă obligaţia instanţei de a verifica temeinicia şi legalitatea probelor strânse în cursul urmăririi penale, prin administrarea acestora în şedinţă publică, nemijlocit, oral şi contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare, de a administra din oficiu şi la cererea părţilor, orice alte probe necesare aflării adevărului şi de a încuviinţa probele pertinente şi concludente necesare verificării apărărilor invocate de inculpat. În fine, din economia normelor legale menţionate, rezultă şi obligaţia instanţei de a reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiţie.
Or, cu referire la infracţiunile menţionate, aceste cerinţe se constată a nu fi îndeplinite.
Astfel, probele administrate nu susţin o soluţie de condamnare, aşa cum se solicită prin recursul declarat împotriva hotărârii primei instanţe.
În acelaşi timp, probele administrate nu justifică nici soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă.
Este de necontestat în cauză existenţa a două fapte:
- primirea de către inculpată, de la denunţător, a sumei de 210 milioane lei;
- găsirea la domiciliul acesteia, a unui număr de 294 fotocopii ale documentelor de interceptare telefonică dintr-un dosar penal aflat pe rolul Tribunalului Mureş.
Cu privire la aceste două fapte nu s-au administrat, însă, probe, pentru a se stabili dacă acestea întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii sau nu intră sub incidenţa ilicitului penal.
Este de reţinut, sub un prim aspect, că probele administrate în cursul urmăririi penale, reprezentând efectiv numai suport al trimiterii în judecată, nu pot constitui temei pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare, hotărârea judecătorească urmând a se întemeia pe probele administrate în instanţă, cu respectarea dispoziţiilor legii procesual-penale. Totodată, pentru aceleaşi motive, instanţa de judecată nu este ţinută nici de încadrarea juridică a faptelor, dată prin rechizitor.
Drept urmare, în cadrul cercetării judecătoreşti, instanţa este obligată a efectua toate actele procesuale şi procedurale impuse de soluţionarea în fond a cauzei penale.
Or, sub aspectul faptelor necontestat comise, cu referire la primirea sumei de 210 milioane lei şi fotocopierea documentelor de interceptare telefonică din dosarul penal privindu-l pe inculpatul M.M.N., instanţa de fond nu a administrat toate probele ce se impuneau pentru a clarifica dacă faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii.
Astfel, nu au fost verificate fotocopiile menţionate, pentru a se constata dacă acestea aveau caracter secret şi dacă prin actul material menţionat au fost încălcate dispoziţiile legii privind protecţia informaţiilor clasificate.
Pe de altă parte, s-a reţinut lipsa de relevanţă penală a primirii sumei de 210 milioane lei, apreciindu-se asupra caracterului civil al operaţiunii, în contextul în care procurorul susţine că pretinderea acesteia este consecinţa favorizării denunţătorului, fără a se administra probe pentru a se stabili:
- dacă momentul pretinderii sumei menţionate îndeplineşte condiţia anteriorităţii în timp faţă de data ţinerii licitaţiei pentru Proiectul Sovata;
- dacă rezultatul cunoscut al licitaţiei era realizabil în sensul dorit de inculpată, respectiv caracterul formal al acestei proceduri, sens în care trebuia audiaţi ceilalţi membri ai comisiei. Astfel, trebuia stabilit, prin audiere, dacă ceilalţi membri ai comisiei s-au implicat, în condiţiile legii, în examinarea ofertelor depuse, respectiv dacă faţă de aceştia s-au exercitat presiuni pentru a accepta ca oferta denunţătorului să fie declarată câştigătoare. Este de reţinut în acest sens că instanţa de judecată nu are a examina, prin substituire în competenţa instanţei civile sau organelor de control abilitate, legalitatea licitaţiei, ci, exclusiv, existenţa sau inexistenţa unor acte materiale, intrând sub incidenţa legii penale, care au avut drept consecinţă declararea firmei denunţătorului, ca fiind câştigătoare a licitaţiei;
- dacă prelungirea cu şase luni a contractului de execuţie a fost determinată de inculpată sau modificarea, în raport cu caietul de sarcini şi oferta depusă de societatea câştigătoare a licitaţiei, au avut la bază acte, fapte şi împrejurări extrinseci activităţii inculpatei, sens în care trebuia audiaţi semnatarii contractului de execuţie;
- determinarea în concret a atribuţiilor inculpatei, cu referire la calitatea de ordonator secundar de credite bugetare, pentru a se elucida situaţia majorării semnificative a costului Proiectului Sovata. În limita ariei de responsabilitate, astfel determinate, urmează a se stabili dacă această situaţie este rezultatul unor factori din sfera oportunităţii, avuţi în vedere de beneficiar şi aprobaţi de organul competent sau rezultatul unor acte materiale, contrare legii, imputabile inculpatei.
În fine, cum instanţei de judecată îi revine şi obligaţia verificării legalităţii modului în care au fost obţinute mijloacele de probă care au constituit temeiul trimiterii în judecată, prima instanţă are a examina cauza şi în raport cu dispoziţiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., în condiţiile corectivului stabilit prin art. 332 alin. (2) din acelaşi cod.
Neprocedând în modul arătat, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., cu referire la art. 197 alin. (4) din acelaşi cod.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 2 lit. c) teza ultimă C. proc. pen., Curtea va admite recursul, va casa hotărârea atacată, numai cu privire la infracţiunile de luare de mită şi de sustragere de înscrisuri şi va trimite dosarul, aceleaşi instanţe, în vederea rejudecării cauzei.
În rejudecare, se vor verifica apărările inculpatei, se vor administra probele menţionate, precum şi orice alte probe care pot contribui la aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Departamentul Naţional Anticorupţie, secţia judiciară penală, împotriva sentinţei nr. 360 din 13 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 5783/2003, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, privind pe inculpata C.A.
Casează sentinţa atacată, numai cu privire la infracţiunile de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi de sustragere de înscrisuri prevăzută de art. 242 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Trimite dosarul, secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea rejudecării cauzei, numai cu privire la infracţiunile menţionate.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 121/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 40/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
