CSJ. Decizia nr. 44/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 44
Dosar nr. 68/2002
Şedinţa publică din 10 martie 200.
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 ianuarie 1999, reclamanta S.C. B.C. S.R.L. a solicitat anularea procesului verbal nr. 01379 din 18 februarie 1998 încheiat de Garda Financiară Bucureşti şi a deciziei nr. 1544 din 16 decembrie 1998 emisă de Ministerul Finanţelor, susţinând că a fost obligată în mod nelegal să plătească la bugetul de stat suma de 507.253.294 lei, reprezentând T.V.A. şi amendă contravenţională.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 503 din 4 mai 1999, a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea deciziei nr. 1544 din 16 decembrie 1998 a Ministerului Finanţelor în ceea ce priveşte obligarea recurentei S.C. B.C. S.R.L. la plata sumei de 505.253.294 lei reprezentând T.V.A.
Împotriva sentinţei menţionate, au declarat recurs Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a municipiului Bucureşti, precum şi Garda Financiară, secţia Bucureşti.
Recursurile au fost admise prin Decizia nr. 441 din 9 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ şi, casându-se sentinţa, cauza a fost trimisă, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, cu motivarea că se impune aducerea la dosarul cauzei a facturilor pentru care organele de control financiar au considerat că reclamanta nu are dreptul la deducerea pe valoarea adăugată.
Rejudecând, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 721 din 22 iunie 2000, a admis în parte acţiunea şi a anulat actele contestate pentru suma de 505.253.294 lei reprezentând T.V.A., exonerând pe reclamantă de obligaţia de a plăti această sumă.
S-a motivat că din actele dosarului rezultă că reclamanta a depus diligenţele necesare pentru a se asigura că furnizorii săi sunt societăţi legal înregistrate şi a cerut acestora dovezile de plătitori T.V.A., îndeplinindu-şi, astfel, obligaţiile legale prevăzute în OG nr. 3/1992, pentru a solicita statului deducerea T.V.A.
În ceea ce priveşte amenda de 2 milioane lei, s-a motivat că, din moment ce aceasta a făcut obiectul unui proces-verbal separat, reclamanta a învestit nelegal organele administrativ jurisdicţionale, ea putând folosi împotriva acelui proces verbal numai căile de atac specifice în materia contravenţiilor.
Garda Financiară, secţia Bucureşti, Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a municipiului Bucureşti au declarat recurs împotriva acestei sentinţe, recursurile fiind respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 2064 din 30 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
S-a motivat că probele administrate au fost apreciate corect de instanţa de fond, din acestea rezultând că reclamanta a depus documentele justificative prevăzute în art. 25 din OG nr. 3/1992, astfel cum a fost modificată prin OG nr. 34/1997. S-a relevat, în acest sens, că facturile depuse cu ocazia rejudecării cauzei cuprind datele necesare privind numele furnizorului, numărul de înregistrare fiscală a acestuia, numărul de cont şi denumirea băncii la care a fost deschis, numărul şi data fiecărei facturi, sortimentul şi calitatea mărfii, preţul şi ordinul de plată prin care s-a achitat, ştampila furnizorului, pentru facturile cu valoare a T.V.A. mai mare de 20 milioane lei, fiind prezentate şi certificatele de înregistrare a furnizorilor plătitori de T.V.A.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că ultimele două hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond, precum şi că sunt şi vădit netemeinice.
S-a învederat, în acest sens, că din examinarea facturilor emise de cei patru furnizori de la care reclamanta a cumpărat cafea verde rezultă că acestea nu cuprind date privind numele delegatului, mijlocul de transport, data şi ora expedierii şi nici semnătura, deşi agentul economic are obligaţia să verifice asemenea documente înainte de a le înregistra în conturi.
S-a relevat că, faţă de aceste omisiuni, de natură a crea suspiciuni, organele fiscale au procedat la verificarea furnizorilor, cu care prilej nu au putut fi găsiţi la sediile declarate şi nici nu au fost identificaţi că au depus deconturi de taxă pe valoarea adăugată pentru anul 1997, iar facturile emise nu făceau parte din formularele eliberate de organul fiscal firmelor respective.
Subliniindu-se că toate aceste împrejurări demonstrează că operaţiunile consemnate în facturi nu corespund realităţii, s-a arătat că se impune concluzia că reclamanta s-a sustras de la obligaţia de plată a T.V.A., astfel că în mod nejustificat s-a considerat prin hotărârile atacate că facturile la care s-a făcut referire i-ar da dreptul de deducere a T.V.A.
În concluzie, s-a cerut casarea celor două hotărâri atacate şi respingerea contestaţiei formulată de reclamantă.
Recursul în anulare nu este fondat.
În adevăr, prin art. 19 lit. a) din OG nr. 3/1992 se prevede că, pentru realizarea dreptului de deducere a T.V.A., agenţii economici au îndatorirea să justifice cuantumul taxei prin documente legal întocmite, iar potrivit art 25 pct. B lit. b), din aceeaşi ordonanţă, agenţii economici plătitori de T.V.A. sunt obligaţi să solicite de la furnizori facturile sau documentele legal aprobate pentru bunurile achiziţionate şi să verifice întocmirea corectă a acestora.
Rejudecând cauza sub aspectul verificării îndeplinirii acestor obligaţii, ca urmare a casării primei sentinţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a încuviinţat, prin încheierea din 24 aprilie 2000, depunerea de către reclamantă a înscrisurilor apreciate ca necesare prin Decizia instanţei de recurs nr. 441 din 9 februarie 2000.
Or, din copiile facturilor, ale bonurilor de plată şi ale celorlalte documente aflate la dosar rezultă că au fost depuse actele necesare efectuării verificărilor dispuse prin Decizia instanţei de recurs.
Mai mult, din examinarea actelor menţionate rezultă, aşa cum corect s-a învederat prin considerentele sentinţei civile nr. 721 din 22 iunie 2000, că reclamanta S.C. B.C. S.R.L., devenită ulterior S.C. S.C. S.R.L., a justificat cumpărarea, pe bază de documente complete, a mărfurilor în privinţa cărora s-a reţinut prin actul de control că firmele care au livrat nu ar putea fi identificate.
Sub acest aspect, aprecierea instanţei de rejudecare şi a celei de recurs că documentele depuse ulterior cuprind datele esenţiale identificării firmelor care au emis facturile este confirmată de menţiunile din acele documente referitoare la numele furnizorilor, numărul de înregistrare fiscală a fiecăruia, numărul de cont şi banca unde se află, numărul şi data facturii, sortimentul şi calitatea mărfii, preţul şi ordinul de plată cu care a fost achitat, ştampila furnizorului.
În ceea ce priveşte lipsa din facturi a unor elemente neesenţiale, cum ar fi data şi ora expediţiei, mijlocul de transport şi semnătura delegatului, s-a apreciat în mod just de cele două instanţe că, din moment ce nu poate fi demonstrată relevanţa lor pentru verificarea corectitudinii operaţiunii, nu au semnificaţia ce le-a fost atribuită prin actele organelor fiscale de control.
Rezultând, astfel, că instanţa de rejudecare şi aceea care a pronunţat ultima decizie în recurs au avut suficiente elemente probatorii pe care s-au întemeiat, pentru a ajunge la concluzia că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile legale care îi justifică solicitarea de a se constata că nu datorează suma de 505.253.294 lei T.V.A., se impune concluzia că nici una din criticile prin care se invocă nelegalitatea şi vădita netemeinicie a celor două hotărâri nu este fondată.
În consecinţă, urmează ca recursul în anulare să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 721 din 22 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi deciziei nr. 2064 din 30 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 martie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 430/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 44/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
