ICCJ. Decizia nr. 472/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 472/2010
Dosar nr.6235/1/2011
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1570 din 22 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4191/1/2009 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.G.N. împotriva rezoluţiei nr. 864/P/2008 din 31 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a menţinut rezoluţia atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 864/P/2008 din 31 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D.C. - fost ministru al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, V.P. - chestor de poliţie, fost director al Direcţiei Generale de Management şi Resurse Umane din cadrul MIRA, N.P. - chestor principal de poliţie, fost şef al Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi T.I. - chestor de poliţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Împotriva acestei rezoluţii, petentul C.G.N. a formulat plângere, în condiţiile art. 278 C. proc. pen., la procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică, iar prin rezoluţia nr. 4331/2137/II/2/2009 din 22 aprilie 2009 dată de procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. - a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii petentului, formulată împotriva soluţiei dispuse în dosarul nr. 864/P/2008, precum şi comunicarea soluţiilor.
Nemulţumit de modul de soluţionare al plângerii sale, s-a adresat, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., instanţei de judecată, considerând că intimaţii se fac vinovaţi de faptele pentru care s-au efectuat acte premergătoare.
Plângerea a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa nr. 1570 din 22 octombrie 2010 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că aspectele sesizate de petent nu se circumscriu acţiunilor sau inacţiunilor care formează elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), ci reprezintă apărări, pe care acesta trebuia să le formuleze cu ocazia exercitării drepturilor sale prevăzute de lege, atât în procedura cercetării disciplinare, cât şi în procedura contenciosului administrativ.
Împotriva acestei sentinţe, petentul C.G.N. a declarat recurs, solicitând, potrivit motivelor de recurs depuse la dosar (filele 9 - 11), admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât sentinţa atacată nu este motivată, iar instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate în cauză.
În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor şi trimiterea cauzei la parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimaţi, sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Acesta a invocat temeiurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10, pct. 171 şi pct. 172 C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.
Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimaţii, ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că petentul C.N.G. a formulat o plângere penală împotriva numiţilor C.D., V.P. şi N.P. pentru comiterea unor infracţiuni în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, ce i-au adus atingere intereselor sale legale prin destituirea sa din poliţie.
Ordinul cu numărul S/2/4053 din data de 22 august 2007, privind destituirea sa din cadrul poliţiei pentru comportament necorespunzător în serviciu, care aduce atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului şi prestigiului instituţiei, neglijenţă manifestată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici, precum şi încălcarea prevederilor referitoare la îndatoriri şi interdicţii stabilite prin lege, a fost semnat de către Ministrul internelor C.D.
Petentul a apreciat că, P.V. directorul Direcţiei Generale de Management şi Resurse Umane a comis infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prin aceea că, nu a verificat modul în care s-a constituit Consiliul de disciplină, nu a verificat ordinul de destituire ce nu cuprindea descrierea faptei care constituia abaterea disciplinară, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de el şi nu i s-a comunicat că are dreptul să conteste ordinul de destituire.
În accepţiunea petentului, chestorul principal de poliţie N.P. a comis infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât nu a emis o dispoziţie prin care să propună destituirea sa din poliţie şi nu a verificat modul în care s-a efectuat cercetarea disciplinară.
La data de 24 noiembrie 2008 petentul a formulat o nouă plângere prin care a solicitat şi cercetarea comisarului de poliţie T.I. pentru comiterea unei infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, deoarece a semnat adresa cu numărul 344559 din 02 august 2007 neavând competenţa necesară.
Prin aceeaşi cerere s-a solicitat depunerea la dosarul cauzei a Ordinului 6000/2005 al Ministrului de Interne privind aprobarea competenţelor de gestiune a resurselor umane din cadrul MIRA, precum şi anexarea Ordinului S/II/ 4035 la dosar. Prin rezoluţia procurorului din data de 5 decembrie 2008 probele propuse de către petentul au fost admise, în temeiul art. 202 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 67 C. proc. pen. Totodată, deoarece prin Decretul cu numărul 1197 din 01 decembrie 2008, publicat în M.Of. 821 din 5 decembrie 2008, comisarul de poliţie T.I. a fost înaintat în gradul profesional de chestor de poliţie, s-a constatat că cercetarea acestuia atrage competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţându-se efectuarea de cercetări şi faţă de comisarul de poliţie respectiv, în cadrul aceluiaşi dosar nr. 864/P/2008.
Prin Ordinul nr. S/II/4053 din 22 august 2007 al Ministrului Internelor şi Reformei Administrative (C.D.), inspectorul de poliţie C.N.G. din Poliţia de Frontieră Română - Inspectoratul General Judeţean al Poliţiei de Frontieră Suceava, a fost sancţionat cu destituirea din poliţie pentru săvârşirea abaterilor disciplinare de comportare necorespunzătoare în serviciu, care aduce atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului şi prestigiului instituţiei, neglijenţă manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici, precum şi încălcarea prevederilor referitoare la îndatoriri şi interdicţii stabilite prin lege.
S-a reţinut că, la data de 7 iulie 2007 poliţistul C.N.G. a avut o atitudine necooperantă, nesinceră şi recalcitrantă faţă de echipa operativă, în special faţă de şeful inspectoratului, refuzând să prezinte pentru control autoturismul său, în care erau bunuri cumpărate de la magazinul Duty Free din incinta punctului poliţiei de frontieră Siret, afirmând şi susţinând că, bunurile ar fi cumpărate de tatăl său.
Prin aceasta a încălcat dispoziţiile Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră Române nr. 55082 din 18 februarie 2004, 35575 din 28 ianuarie 2003 şi S/150239 din data de 16 iunie 2007, deoarece, fiind în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu s-a deplasat cu autoturismul subunităţii în incinta punctului de frontieră şi a cumpărat mai multe bunuri de la magazinul Duty Free, şi nu a declarat la intrarea în serviciu suma de 37.000 lei, sumă care susţine că i-ar fi fost sustrasă din torpedoul maşinii.
S-a reţinut că, şi după evenimentul din data de 7 iulie 2007 a avut un comportament necivilizat prin adresarea unor cuvinte jignitoare la adresa colegilor şi a şefului de inspectorat, verbal sau prin mesaje telefonice, încălcând prevederile art. 41 lit. e) şi art. 42 lit. d) din Legea 360/2002 privind Statului Poliţistului şi art. 3 din HG nr. 991 din 25 august 2005 pentru aprobarea Codului de Etică şi Deontologie al Poliţistului. Cu aceeaşi dată, îi încetează raporturile de serviciu şi i se echivalează gradul profesional avut, cu cel de militar de locotenent (rezervă), specialitatea "poliţie de frontieră".
În încheierea ordinului s-a consemnat că, sancţiunea disciplinară poate fi contestată în termenul legal la instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 61 alin. (3) din Legea 360/2003.
La data de 23 august 2007, cu adresa numărul 153450, petentului C.N.G. i-a fost comunicat conţinutul ordinului, la adresa din municipiul Rădăuţi, judeţul Suceava.
S-a constatat că, iniţial, s-a întocmit un raport de cercetare prealabilă la data de 23 iulie 2007 de către comisarul şef de poliţie F.I., ofiţer desemnat cu cercetarea prealabilă la IPJF Suceava. Acest raport cuprindea descrierea faptei sesizate, modalităţi şi procedee de verificare, concluzii, cauzele care au generat şi favorizat comiterea abaterii, mijloace de probă şi aprecieri privind conduita persoanei cercetate. Raportul respectiv conţinea 17 pagini, fiind descrisă succint şi detaliat situaţia de fapt, fiind avizat de către şeful de birou, comisar de poliţie A.S., consilier juridic subcomisar C.G. şi comisar D.I., iar la semnătura inspectorului de poliţie C.N.G. s-a consemnat că „refuză să semneze".
La documentaţia ce a stat la baza ordinului de destituire se află şi Încheierea Consiliului de Disciplină al IPJF Suceava, întocmită de către Preşedintele Consiliului de Disciplină comisar de poliţie C.C., membrii: - comisar şef de poliţie F.V., comisar şef de poliţie B.M., secretar comisar de poliţie A.S., avizat CNP de comisar de poliţie D.I., avizat de consilier juridic subcomisar de poliţie C.G., precum şi procesul verbal încheiat la data de 25 iulie 2007 orele 10,30 în şedinţa Consiliului de Disciplină al I.J.P.F. Suceava.
În dreptul semnăturii persoanei vătămate s-a consemnat că acesta a părăsit sala în care se desfăşurau lucrările Consiliului de Disciplină în jurul orelor 13, iar la solicitarea preşedintelui consiliului transmisă prin nota telefonică nr. 46 din 25 iulie 2007 la S.P.F. Siret de a se prezenta în ziua de 26 iulie 2007 orele 09,00 pentru a lua la cunoştinţă şi a i se în mâna un exemplar din încheiere, acesta nu s-a prezentat, astfel că s-a procedat la trimiterea prin poştă a copiei încheierii cu confirmare de primire atât la domiciliul cât şi la reşedinţa ofiţerului C.N.G.
În vederea sancţionării ofiţerului de poliţie a fost trimis un raport la Ministerul Internelor şi Reformei Administrative cu propunerea de "destituire din poliţie".
Petentul a contestat sancţiunea disciplinară la ministrul de interne, fiindu-i comunicat răspunsul prin adresa cu numărul 114179 din 4 octombrie 2007, dată la care pe rolul Curţii de Apel Suceava se afla dosarul cu numărul 341/39/2007, având ca obiect acţiunea formulată în contencios administrativ împotriva măsurii sancţionării.
Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa cu numărul 3 din 7 ianuarie 2008, a analizat acţiunea reclamantului C.N.G. şi a consemnat că, în mod corect, s-a stabilit vinovăţia reclamantului constând în abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa, respectiv comportare necorespunzătoare în serviciu care a adus atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului şi prestigiului unităţii, neglijenţă manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici şi încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoririle şi interdicţiile stabilite de lege pentru poliţişti, prevăzute de art. 57 punctul 1 lit. a), lit. b) şi lit. k) din Legea 360/2002, respectiv art. 12 lit. a), lit. b), lit. k) din Ordinul MAI nr. 400/2004, sancţiunea aplicată fiind proporţională cu gravitatea faptei, astfel încât, ordinul nr. S/II/4053 din 22 august 2007 apare ca fiind legal şi temeinic, neexistând motive pentru anularea acestuia.
Petentul a formulat şi cerere având ca obiect "pretenţii" la Tribunalul Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, solicitând plata drepturilor salariale aferente perioadei 1 august 2007- 17 octombrie 2007, cerere ce a fost admisă de instanţă.
În final, în funcţie de cele redate s-a constatat că, situaţia juridică a ordinului a fost dedusă judecăţii, Curtea de Apel pronunţându-se cu privire la legalitate a acestuia, astfel că ofiţerii de poliţie care au făcut parte din consiliul de disciplină şi au emis acest ordin, precum şi ministrul de interne, nu se fac vinovaţi de comiterea unor infracţiuni în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Soluţia a fost atacată în primă fază la nivelul procurorului şef, respinsă prin rezoluţia din 22 aprilie 2009, iar ulterior, în faţa instanţei de judecată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în realitate, nemulţumirile petentului vizează sancţiunea disciplinară ce a fost aplicată, însă, în prealabil, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa cu numărul 3 din 7 ianuarie 2008, a analizat acţiunea reclamantului C.N.G. pe acest capăt de cerere şi a consemnat că, în mod corect, s-a stabilit vinovăţia reclamantului constând în abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa, respectiv comportare necorespunzătoare în serviciu care a adus atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului şi prestigiului unităţii, neglijenţă manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici şi încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoririle şi interdicţiile stabilite de lege pentru poliţişti, prevăzute de art. 57 punctul 1 lit. a), lit. b) şi lit. k) din Legea 360/2002, respectiv art. 12 lit. a), lit. b), lit. k) din Ordinul MAI nr. 400/2004, sancţiunea aplicată fiind proporţională cu gravitatea faptei.
S-a conchis că ordinul nr. S/II/4053 din 22 august 2007 apare ca fiind legal şi temeinic, neexistând motive pentru anularea acestuia, iar petentul a înţeles să extindă cadrul nemulţumirii la modul de constituire a consiliului de disciplină şi conţinutul ordinului nr. 5/11/4053 din 22 august 2007 şi al adresei nr. 344559 din 2 august 2007, la toate demersurile efectuate în acest sens, la persoanele implicate, dându-le, astfel, conotaţie penală.
În realitate, aspectele sesizate de către petent nu se circumscriu acţiunilor sau inacţiunilor care formează elementul material al infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), ci reprezintă apărări, pe care acesta trebuia să le formuleze cu ocazia exercitării drepturilor sale prevăzute de lege, atât în procedura cercetării disciplinare, cât şi în procedura contenciosului administrativ.
După soluţionarea de către instanţa de judecată a litigiului de natură administrativă, în defavoarea sa, petentul, intenţionând să schimbe Decizia de destituire a sa, a înţeles să formuleze plângere pentru a fi angajată răspunderea penală a celor care au dispus măsurile corespunzătoare, conform cercetării disciplinare efectuate, dar petiţionarul nu putea uza decât de căile de atac prevăzute de lege pentru a critica şi contesta deciziile de natură administrativă sau hotărârile judecătoreşti.
În consecinţă, Înalta Curte constată că situaţia juridică a ordinului a fost analizată anterior, instanţa pronunţându-se cu privire la legalitatea acestuia, astfel încât, în mod justificat, s-a apreciat că ofiţerii de poliţie care au făcut parte din consiliul de disciplină şi au emis acest ordin, precum şi Ministrul de Interne, nu se fac vinovaţi de comiterea unor infracţiuni în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimaţii, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor legale ale unei persoane, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia.
Susţinerile recurentului petent, în sensul că hotărârea atacată nu a fost motivată, că prima instanţă nu a analizat toate probele, precum şi că s-a făcut o greşită aplicare a legii, hotărârea pronunţată fiind contrară legii, susţineri care se circumscriu temeiurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10 şi 172 C. proc. pen., vor fi apreciate de Înalta Curte, ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Hotărârea atacată este legală, temeinică şi corespunzător motivată, instanţa analizând, în detaliu, toate actele dosarului, verificând rezoluţiile atacate pe baza lucrărilor şi a materialului din dosar şi înscrisurilor noi prezentate, răspunzând în acest fel exigenţelor dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen.
Pe de altă parte, hotărârea atacată nu este contrară legii şi nici nu s-a făcut o greşită aplicare a legii, întrucât prima instanţă a analizat plângerea petentului C.N.G., în conformitate cu dispoziţiile legale sus menţionate.
Criticile recurentului petent reiau, în esenţă, aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanţe şi au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a şi demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi, de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanţe.
În consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluţiei nr. 864/P/2008 din 31 martie 2009, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, este legală şi temeinică.
Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.G.N. împotriva sentinţei primei instanţe.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.G.N. împotriva sentinţei nr. 1570 din 22 octombrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4191/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 471/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 473/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
