ICCJ. Decizia nr. 473/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 473/2011
Dosar nr.6256/1/2011
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 360 din 9 martie 2010 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul T.V. împotriva rezoluţiei nr. 20/P/2009 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, şi s-a menţinut rezoluţia atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 20/P/2009 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus în baza dispoziţiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii H.L. şi M.M. – judecători la Curtea de Apel Galaţi, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 266 alin. (1) şi art. 271 C. pen.
Împotriva acestei rezoluţii, petentul a formulat plângere la procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângere care a fost respinsă prin rezoluţia nr. 8603/4117/II/2/2009 din 4 septembrie 2009.
Procurorii au stabilit că nu se poate reţine că magistraţii intimaţi nu şi-ar fi îndeplinit atribuţiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, provocând o vătămare intereselor legale ale petentului .
În temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluţiei nr. 20/P/2009 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa nr. 360 din 9 martie 2010 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că intimaţii nu s-au aflat în stare de incompatibilitate la soluţionarea recursului declarat de D.I.I.C.O.T. împotriva încheierii de şedinţă din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Vrancea, iar deţinerea inculpaţilor ulterior pronunţării încheierii Tribunalului Vrancea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale care prevăd că, în acest caz recursul este suspensiv de executare, starea de arest durând până la pronunţarea hotărârii instanţei de recurs sau până la încetarea de drept a măsurii.
Împotriva acestei sentinţe, petentul T.V. a declarat recurs.
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.
Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimaţii magistraţi H.L. şi M.M. – judecători la Curtea de Apel Galaţi, ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 266 alin. (1) şi art. 271 C. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluţia pronunţată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor şi nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârşirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.
În speţă, intimaţii magistraţi judecători au pronunţat o hotărâre, în concordanţă cu probatoriile administrate, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Simpla împrejurare că petentul este nemulţumit de soluţia adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraţilor care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceştia ar fi săvârşit o infracţiune în legătură cu îndeplinirea activităţii de jurisdicţie sau că şi-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuţiile de serviciu, soluţiile pronunţate de magistraţii judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac.
După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuţie autoritatea acestor decizii ale magistraţilor, o eventuală punere în discuţie ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.
Mai mult decât atât instanţa penală sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., nu se poate substitui instanţelor de control judiciar şi, în consecinţă, nu se poate pronunţa asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii pronunţate de o altă instanţă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că susţinerile petentului, în sensul că intimaţii s-au aflat în situaţie de incompatibilitate deoarece au soluţionat un recurs împotriva unei încheieri de revocare a măsurii arestării preventive, nu pot fi reţinute, având în vedere că potrivit dispoziţiile art. 48 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., judecătorul este incompatibil a judeca, dacă în cauza respectivă a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestului preventiv în cursul urmăririi penale, ceea ce nu include şi activitatea procesuală desfăşurată de magistrat cu ocazia judecării recursurilor împotriva acestui tip de cauze.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (3) C. proc. pen., recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive nu este suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea arestării preventive este suspensiv de executare, în sensul că starea de arest durează până la pronunţarea hotărârii instanţei de recurs sau până la încetarea de drept a măsurii.
Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimaţii magistraţi ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 247, art. 266 alin. (1) şi art. 271 C. pen., în mod corect, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia.
În consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluţiei nr. 20/P/2009 din 17 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, este legală şi temeinică.
Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petentul T.V. împotriva sentinţei primei instanţe.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul T.V. împotriva sentinţei nr. 360 din 9 martie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 8301/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 472/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 474/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
