ICCJ. Decizia nr. 619/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 619
Dosar nr. 69/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea din data de 1 martie 2001, reclamanta Societatea Agricolă „F.” com. Sprâncenata a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză , în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a judeţului Olt, instanţa de judecată să anuleze procesul verbal încheiat de organele de control ale pârâtei la data de 31 iulie 2000.
Reclamanta a arătat că prin actul de control menţionat a fost obligată la plata mai multor sume către bugetul de stat.
Aceste sume nu sunt datorate, pentru următoarele motive:
1 - Suma de 126.930.731 lei reprezentând impozit pe profit şi 291.731.497 lei cu titlu de majorări de întârziere nu sunt datorate, în raport de dispoziţiile OG nr. 40/1998, potrivit cărora valoarea produselor agricole predate membrilor societăţii agricole, neconstituind profit, nu este supusă impozitării.
2 - Suma de 105.172.230 lei reprezentând impozit pe dividende şi 44.458.531 lei cu titlu de majorări, pentru aceleaşi considerente, nu are caracter de dividende supuse impozitării.
3 - Suma de 69.978.592 lei cu titlu de T.V.A. şi 50.503.856 lei majorări, calculată la valoarea produselor valorificate prin intermediul asociaţiei agricole, nu este datorată, deoarece priveşte operaţiuni scutite de T.V.A., conform OG nr. 3/1992.
Pentru a dovedi cele susţinute, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu expertiză contabilă.
Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 390 din 6 iunie 2001, a admis acţiunea şi a anulat procesul verbal nr. 7583 din 31 iulie 2000 al Circumscripţiei Fiscale Drăgăneşti Olt.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta s-a constituit în societate agricolă în temeiul Legii nr. 36/1991.
Or, potrivit art. 5 lit. a) din OG nr. 73/1999, veniturile din agricultură şi silvicultură nu sunt supuse impozitării.
Împotriva hotărârii primei instanţe, Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Olt a declarat recurs, invocând următoarele motive:
- instanţa de fond nu a reţinut că organul administrativ cu atribuţii de soluţionare a contestaţiei a respins contestaţia pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă, fără a intra pe fondul acesteia;
- hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, cu referire la dispoziţiile OG nr. 26/1995 şi OG nr. 70/1994.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1623 din 24 aprilie 2002, a admis recursul şi a modificat hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prima instanţă a anulat în mod greşit procesul verbal de control financiar, deşi nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 105/1997 pentru sesizarea sa în vederea soluţionării în fond a cauzei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Astfel, în mod greşit instanţa de recurs nu a avut în vedere faptul că societăţile agricole nu au acelaşi regim cu cel stabilit prin lege pentru societăţile comerciale.
Cum societatea agricolă nu are caracter comercial, veniturile obţinute din cultivarea în comun a terenurilor nu au caracter de masă a profitului impozabil.
Totodată, neplătind dividende membrilor asociaţiei, societatea agricolă nu datorează impozit pe dividende.
În acelaşi timp, instanţa de recurs nu a avut în vedere dispoziţiile OG nr. 3/1992, potrivit cărora produsele agricole predate persoanelor fizice nu reprezintă transfer de proprietate şi, în consecinţă, nu sunt supuse T.V.A.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din procesul verbal încheiat de organul fiscal local la data de 31 iulie 2000, în urma verificării activităţii financiare, sub aspectul achitării obligaţiilor bugetare, aferente perioadei 1 ianuarie 1995 - 31 decembrie 1999, cu referire la impozitul pe profit, impozitul pe dividende şi impozitul pe salarii şi aferente perioadei 1 februarie 1997 – 31 decembrie 1999, cu referire la T.V.A., a rezultat că, urmare a înregistrărilor contabile eronate, reclamanta Societatea Agricolă „F." nu a stabilit corect şi nu a achitat la timp sumele de 126.930.731 lei impozit pe profit, 69.978.592 lei reprezentând T.V.A. şi 44.458.531 lei cu titlu de impozit pe dividende. În consecinţă, organul fiscal a dispus înregistrarea sumelor menţionate, precum şi a majorărilor de întârziere calculate la zi, în aceeaşi dată şi plata acestora la bugetul de stat.
Reclamanta a contestat obligaţia de plată astfel stabilită, susţinând, în esenţă, lipsa temeiului legal.
Prin art. 4 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură s-a stabilit că „în cazul în care proprietarii terenurilor agricole nu doresc să le exploateze individual şi nici în una din formele prevăzute la art. 2 şi 3, ei se pot constitui în societăţi agricole, cu personalitate juridică, în condiţiile prevăzute în titlul II al prezentei legi”.
Potrivit art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ „societatea agricolă este o societate de tip privat, cu capital variabil şi un număr nelimitat şi variabil de asociaţi, având ca scop exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor şi altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol”.
Totodată, prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a stabilit că „societatea agricolă nu are caracter comercial”.
Din economia dispoziţiilor legale menţionate rezultă că societăţile agricole nu au acelaşi regim juridic ca şi societăţile comerciale şi că veniturile realizate din exploatarea în comun a terenurilor, de către membrii asociaţi, nu sunt proprietatea societăţii agricole ci a membrilor acesteia şi care, de regulă, se atribuie în natură acestora.
Ca atare, produsele agricole repartizate membrilor asociaţi nu au regim fiscal de masă impozabilă, nu constituie profit, aşa încât asupra valorii acestora nu se datorează nici impozit pe profit şi nici impozit pe dividende.
Din procesul verbal de constatare încheiat de organul fiscal local rezultă că profitul supus impozitării a fost greşi stabilit de societatea agricolă ca urmare a „neînregistrării în contul de venituri a producţiei repartizate membrilor societăţii”.
Aşadar, pentru a stabili obligaţii de plată în sarcina societăţii agricole, cu referire la impozitul pe profit şi impozitul pe dividende, organul de control a dispus în sensul arătat, cu neobservarea regimului fiscal aplicabil acestor venituri, stabilit prin Legea nr. 36/1991, aşa cum de altfel în mod corect a reţinut instanţa de fond referindu-se la dispoziţiile art. 5 lit. n) din OG nr. 73/1999.
În consecinţă, recursul în anulare apare ca fiind fondat sub aspectul acestor critici .
Prin acelaşi proces verbal de control, în sarcina societăţii agricole reclamante a fost stabilită şi de obligaţia de plată a T.V.A.
Admiţând acţiunea societăţii agricole menţionate, prima instanţă a exonerat reclamanta şi de obligaţia de plată a sumei cu titlu de T.V.A.
Or, este adevărat că potrivit art. 1 din OG nr. 3/1992 privind T.V.A, în vigoare la data controlului, T.V.A. este un impozit indirect „care se stabileşte asupra operaţiunilor privind transferul bunurilor, precum şi a celor privind prestările de servicii”.
Totodată, potrivit art. 6 pct. A lit. e) din acelaşi act normativ sunt scutite de T.V.A. livrările de bunuri şi prestările de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată, efectuate în ţară de „gospodăriile agricole individuale şi asociaţiile de tip privat ale acestora”.
Însă, potrivit art. 7 din ordonanţa menţionată „agenţii economici, precum şi unităţile economice din cadrul altor persoane juridice care efectuează operaţiuni scutite de T.V.A. pot opta pentru plata acestei taxe, pentru întreaga activitate sau numai pentru o parte a acesteia. Aprobarea se dă de către Ministerul Finanţelor prin organele sale fiscale şi se referă la ansamblul normelor privind T.V.A., iar aplicarea se face începând cu luna următoare datei aprobării”.
Pe de altă parte, prin Anexa 1, art. 2 pct. 1 din Decizia nr. 9 din 23 iulie 1997 a Ministerului Finanţelor Publice, cu privire la aprobarea soluţiilor referitoare la aplicarea prevederilor OG nr. 3/1992 privind T.V.A., republicată, cu modificările ulterioare, după ce se arată că „produsele predate cultivatorilor scutiţi de T.V.A. în temeiul art. 6 lit. a) şi e) din ordonanţă, sub formă de zahăr, ulei, ţuică, vin, făină, mălai etc., nu reprezintă transfer al dreptului de proprietate şi nu se supun T.V.A.”, s-a stabilit că „produsele reţinute de societăţile prelucrătoare pentru prestările de servicii executate se supun T.V.A. la livrarea acestora ca atare sau sub formă prelucrată, în condiţiile prevăzute de art. 10, 11 şi 12 din ordonanţă”.
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că faptul generator şi exigibilitatea T.V.A. poate consta fie din operaţiuni supuse T.V.A., fie din înregistrarea societăţii agricole ca plătitor de T.V.A.
Or, din procesul verbal de constatare nu rezultă sursa obligaţiei bugetare de plată a T.V.A. şi baza de impozitare, iar instanţa de fond nu a examinat sub aceste aspecte obligaţia de plată a T.V.A. stabilită de organul fiscal în sarcina societăţii agricole reclamante.
În consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 313 C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile art. 725 alin. (2) şi art. 2 pct. 1 lit. c) din acelaşi cod raportat la art. 5 alin. (1) din OUG nr. 13/2001, urmează a se trimite dosarul cauzei instanţei de fond competente în vederea rejudecării cauzei numai cu privire la obligaţia de plată a T.V.A. stabilită în sarcina reclamantei. În fond, după casare urmează a se administra probe pentru a se stabili dacă reclamanta are calitatea de plătitor de T.V.A. prin efectul înregistrării ca plătitor de T.V.A. sau ca urmare a efectuării de operaţiuni supuse T.V.A. În raport de faptul generator şi constatarea calităţii reclamantei de plătitor de T.V.A., se va determina întinderea obligaţiei de plată funcţie de masa impozabilă.
Din examinarea hotărârii atacate a rezultat că admiterea recursului declarat de pârât şi, pe fond, respingerea acţiunii societăţii agricole menţionate are ca temei neîndeplinirea de către reclamantă a procedurii stabilite prin Legea nr. 105/1992.
Or, este adevărat că prin lege specială a fost instituită o jurisdicţie pentru actele emise de organele controlului financiar de stat şi că existenţa unei asemenea jurisdicţii obligă persoana interesată să se adreseze, anterior sesizării instanţei de judecată, autorităţii publice competente, învestită cu atribuţii jurisdicţionale. În raport de normele legale în vigoare la data sesizării instanţei de judecată, aceasta putea trece la verificarea legalităţii şi temeiniciei actului administrativ, exclusiv după parcurgerea procedurii prevăzute de lege şi nu putea soluţiona cauza pe fond în lipsa unui act care să se fi dat la sfârşitul procedurii.
Dacă, în raport de data sesizării, nerealizarea procedurii administrativ jurisdicţionale, afecta însuşi exerciţiul dreptului la acţiune şi admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ, în cauză acest aspect urmează a fi nuanţat şi a se constata că, în mod legal, prima instanţă a procedat la soluţionarea acţiunii reclamantei căreia, nelegal, i-a fost anulată contestaţia ca netimbrată. Totodată, în raport de caracterul facultativ al jurisdicţiilor speciale administrative, stabilit prin art. 21 alin. (4) din Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curţii Constituţionale, dosarul ar putea fi trimis organului fiscal competent de către prima instanţă numai în condiţiile în care reclamanta ar solicita examinarea pe fond şi corecta soluţionare a contestaţiei de către organul administrativ desemnat de lege.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa în tot hotărârea atacată, precum şi hotărârea primei instanţe, numai cu privire la exonerarea reclamantei de obligaţia de plată a sumei de 41.529.000 lei, reprezentând T.V.A. şi va trimite dosarul Tribunalului Olt, în vederea rejudecării cu privire la acest capăt de cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia nr. 1623 din 24 aprilie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios
administrativ şi sentinţa nr. 399 din 6 iunie 2001 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ.
Trimite dosarul Tribunalului Olt în vederea rejudecării cauzei.
Pronunţată astăzi 8 decembrie 2003, în şedinţă publică.
| ← ICCJ. Decizia nr. 618/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 620/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
