ICCJ. Decizia nr. 620/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 620
Dosar nr. 94/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 ianuarie 2002, reclamanta C.M., judecător la Tribunalul Buzău, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâtul Ministerul Justiţiei să fie obligat să-şi exercite prerogativele privind valorificarea rezultatului examenului de promovare pe loc, susţinut în sesiunea octombrie 2000, în sensul emiterii ordinului de promovare pe loc în funcţia de judecător de curte, cu stabilirea drepturilor salariale corespunzătoare.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a susţinut examenul de promovare pe loc în funcţia de judecător de curte, în sesiunea octombrie 2000, obţinând media 10.
Urmare a necomunicării de către Ministerul Justiţiei a modului de valorificare a examenului menţionat, reclamanta s-a adresat conducerii ministerului la data de 30 octombrie 2001.
La memoriul adresat ministerului, acesteia i s-a comunicat că promovările s-au efectuat în limita posturilor alocate prin ordin al ministrului şi pe baza propunerilor formulate de conducerile Curţii de Apel Ploieşti şi Tribunalului Dâmboviţa.
Totodată, acesteia i s-a comunicat că Tribunalul Buzău nu a formulat, la acea dată, nici o propunere de promovare şi că memoriul său, privitor la valorificarea rezultatului examenului de promovare din sesiunea octombrie 2000, nu poate primi o soluţie favorabilă, întrucât posturile vacante au fost ocupate.
În concluzie, în raport de răspunsul primit şi faptul promovării pe loc a altor judecători, reclamanta a apreciat că fosta conducere a ministerului a procedat în mod incorect la valorificarea examenului menţionat.
Prin sentinţa nr. 43 din 1 aprilie 2002, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea şi a obligat Ministerul Justiţiei să emită ordinul de promovare pe loc a reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de judecată a reţinut că reclamanta a dovedit că a susţinut examenul de promovare pe loc, în funcţia de judecător de curte, organizat de Ministerul Justiţiei în perioada 30-31 octombrie 2000, pe care l-a promovat cu media generală 10.
Reclamantei nu i s-a comunicat modalitatea de valorificare a acestui examen decât la data de 17 decembrie 2001, când i s-a adus la cunoştinţă că posturile vacante au fost ocupate prin promovarea a doi judecători de la Tribunalul Dâmboviţa, deoarece pentru Tribunalul Buzău nu s-au făcut propuneri.
Această situaţie, deşi reală, nu este imputabilă reclamantei, care s-a înscris la examen având avizul favorabil al Curţii de Apel Ploieşti.
Contrar prevederilor art. 4 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea examenului în vederea promovării într-o funcţie de execuţie vacantă sau pe loc la instanţe şi parchetele de pe lângă acestea, conducerea ministerului nu a adus la cunoştinţa candidaţilor numărul de locuri pentru care s-a organizat examen de promovare.
Pe de altă parte, la emiterea ordinului de promovare nu s-au avut în vedere nici propunerile transmise ministerului de către Curtea de Apel Ploieşti.
Ca atare, reclamanta a fost prejudiciată în drepturile sale legitime prin refuzul nejustificat al fostei conduceri a ministerului de a valorifica rezultatele examenului din octombrie 2000, în privinţa sa.
Împrejurarea că în prezent nu mai există locuri vacante pentru rezolvarea acestei situaţii, nu reprezintă un impediment pentru soluţionarea favorabilă a cererilor legitime ale reclamantei.
Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, susţinând că valorificarea examenului de promovare din sesiunea octombrie 2000 s-a făcut cu respectarea normelor legale, că lipsa unui post vacant constituie un impediment pentru soluţionarea favorabilă a cererii, în raport de dispoziţiile art. 24 din Regulament.
Pe de altă parte, cum emiterea ordinului, în absenţa unui post aprobat nu este posibilă, hotărârea atacată nu poate fi pusă în executare.
În consecinţă, pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea recursului şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei.
Prin Decizia nr. 2525 din 28 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a respins recursul, ca nefondat, cu motivarea că soluţia de admitere a acţiunii a fost determinată de constatările instanţei de fond în legătură cu modul necorespunzător de valorificare a rezultatelor examenului de către autorităţile publice implicate, precum şi de dovada vătămării reclamantei în dreptul subiectiv legitim de a fi promovată pe loc ca judecător la Tribunalul Buzău, cu gradul de judecător de curte de apel.
Împotriva celor două hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi că, totodată, acestea sunt şi vădit netemeinice.
Astfel, potrivit art. 24 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea examenului în vederea promovării într-o funcţie de execuţie vacantă sau pe loc, la instanţele şi parchetele de pe lângă acestea, promovarea pe loc a candidaţilor declaraţi reuşiţi la examen se face în limita numărului de locuri aprobate pentru ocuparea cărora s-a organizat examen.
Din anexa Ordinului nr. 2692/C din 23 octombrie 2000 a ministrului justiţiei rezultă că pentru Curtea de Apel Ploieşti nu se aprobase nici un loc, aşa încât reclamanta, deşi susţinuse examenul, nu putea fi promovată pe loc.
Prin urmare, valorificarea rezultatelor examenului de promovare din sesiunea octombrie 2000 s-a făcut cu respectarea normelor legale, inexistenţa unui post aprobat constituind un impediment pentru soluţionarea favorabilă a cererii.
Pe de altă parte, emiterea ordinului sub condiţia suspensivă a aprobării unui post ar însemna emiterea unui act lovit de nulitate absolută, în raport de împrejurarea că ordinul ministrului justiţiei este un act administrativ, iar una din condiţiile de validitate a actelor administrative este aceea de a nu fi emise sub condiţie.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătoreşti atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile „când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond ori hotărârea este vădit netemeinică”.
Din economia dispoziţiei legale menţionate rezultă că o hotărâre irevocabilă poate fi desfiinţată, urmare a atacării acesteia cu recurs în anulare, atât pentru nelegalitate cât şi pentru netemeinicie.
Desfiinţarea unei hotărâri irevocabile pentru nelegalitate se poate dispune, restrictiv, numai în cazul constatării unei încălcări esenţiale a legii, cu referire la nesocotirea unor norme imperative, care a determinat o soluţie greşită pe fond.
Totodată, o hotărâre irevocabilă, pentru motivul prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., poate fi desfiinţată atunci când aceasta este vădit netemeinică, fie în sensul nesusţinerii de materialul probator administrat cu care este în vădită contradicţie, fie că se întemeiază pe dovezi inexistente la dosarul cauzei.
Ca atare, admisibilitatea recursului în anulare este condiţionată de precizarea de către titularul acestei căi extraordinare de atac a normelor legale imperative încălcate, de dovedirea împrejurării că încălcarea acestor norme a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond, precum şi de a arăta probele care sunt în contradicţie vădită cu soluţia adoptată de instanţă sau, după caz, care sunt considerentele în sprijinul acesteia, nesusţinute de probe aflate la dosar.
În cauză, instanţele au reţinut că reclamanta s-a prezentat, în condiţiile stabilite de Ministerul Justiţiei la examenul organizat în vederea promovării pe loc la instanţă, a fost declarată reuşită la examenul menţionat, iar intimatul nu a valorificat rezultatele examenului în condiţiile Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea examenului în vederea promovării într-o funcţie de execuţie vacantă sau pe loc la instanţele şi parchetele de pe lângă acestea, aprobat prin Ordinul nr. 996/C/2000 a ministrului justiţiei.
Se constată că, în raport de cele reţinute în baza materialului probator administrat în cauză, în mod corect instanţa a dispus în sensul admiterii acţiunii şi obligării Ministerului Justiţiei la emiterea ordinului privind promovarea pe loc a reclamantei, în funcţia de judecător de curte de apel, cu stabilirea drepturilor salariale corespunzătoare.
Atât prin apărarea formulată la judecarea în fond a cauzei, cât şi în motivele recursului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, intimatul a susţinut, în raport de lipsa de posturi aprobate, că valorificarea examenului în sensul arătat nu este posibilă.
Într-adevăr, promovarea într-o funcţie de execuţie pe un post vacant sau pe loc la instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea este o vocaţie, după îndeplinirea condiţiilor de vechime şi calitate a activităţii profesionale prevăzute de lege.
Însă, această vocaţie devine un drept subiectiv, în limita locurilor aprobate, după prezentarea la examen, în condiţiile regulamentului menţionat, susţinerea acestuia şi declararea sa ca „reuşit”.
Ministerul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 8 din Regulamentul menţionat privitoare la comunicarea numărului de posturi vacante şi de posturi aprobate.
Or, în mod corect a reţinut instanţa că neîndeplinirea acestei obligaţii de către organul administrativ nu este imputabilă reclamantei şi nu poate justifica nevalorificarea examenului organizat pentru promovarea pe loc la instanţe.
Este de reţinut în acest sens că, în acest caz, neintervenind încadrarea pe un număr precizat de posturi aprobate, prin departajare în ordinea mediilor, promovarea cu medii situate peste cele stabilite prin regulament este suficientă prin ea însăşi.
Ca atare, hotărârile atacate sunt legale şi temeinice, instanţele stabilind corect starea de fapt şi aplicând dispoziţiile legale incidente, criticile formulate prin recursul în anulare, fără precizarea normelor imperative încălcate şi probelor greşit interpretate, constatându-se a fi neîntemeiate.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, constatând că hotărârile atacate nu sunt sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 43 din 1 aprilie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi deciziei nr. 2525 din 28 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată astăzi 8 decembrie 2003, în şedinţă publică.
| ← ICCJ. Decizia nr. 619/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 621/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
