ICCJ. Decizia nr. 622/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 622
Dosar nr. 96/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin recursul înregistrat la data de 22 iulie 2002 pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios admnistrativ, sub nr. 2019/2002, B.C. „U.” S.A. Bucureşti a solicitat modificarea Hotărârii nr. 46 din 1 iulie 2002 a Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României, prin care s-a admis contestaţia formulată de B.P.R. împotriva Ordinului nr. 52 din 30 mai 2002 al Viceguvernatorului Băncii Naţionale a României.
În motivarea căii de atac exercitate, B.C. „U.” S.A. Bucureşti a arătat că prin Ordinul nr. 52 din 30 mai 2002 al Viceguvernatorului Băncii Naţionale a României a fost retrasă aprobarea acordată cu scrisorile nr. 1264/BM din 23 decembrie 1999 şi nr. 764/BM din 26 mai 2000 grupului format din B.P.R. – Cooperativa de Credit, B.E., P.O.N., B.A.D. şi C.M.G. de a deţine calitatea de acţionar semnificativ la B.C. „U.” S.A., cu consecinţa suspendării exercitării dreptului de vot în adunarea generală a acţionarilor şi a interzicerii achiziţionării de noi acţiuni ale băncii. Totodată, B.P.R.ă a fost obligată să vândă, în termen de 3 luni, participaţia pe care o deţine la capitalul social al B.C. „U.”S.A. Bucureşti.
La data luării acestei măsuri, B.P.R. – Cooperativa de Credit deţinea 25,995 % din capitalul social al B.C. „U.” S.A. Bucureşti şi se afla în procedura falimentului.
Contestaţia formulată împotriva ordinului menţionat de către B.P.R. – Cooperativa de Credit, prin lichidatorul S.C. „R.” S.R.L. Bucureşti a fost admisă în parte.
Astfel, Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României, prin Hotărârea nr. 46 din 1 iulie 2002, a anulat dispoziţia privitoare la termenul de 3 luni stabilit pentru vânzarea participaţiei acesteia la capitalul social al B.C. „U.” S.A. Bucureşti, cu motivarea că o astfel de vânzare a participaţiei într-un termen scurt, cum ar fi cel de trei luni, s-ar face cu încălcarea intereselor creditorilor şi, respectiv, a obligaţiilor legale ale lichidatorului de a spori averea debitoarei, ca singură aternativă de creştere a gradului de îndestulare a creditorilor acesteia.
Celelalte dispoziţii ale ordinului atacat cu contestaţie au fost menţinute.
Recurenta a susţinut că această hotărâre este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
- termenul de trei luni stabilit pentru vânzarea participaţiei de către investitorul care a pierdut calitatea de acţionar semnificativ este unul legal şi nu administrativ. Ca atare acesta trebuia menţinut;
- înlăturarea termenului imperativ stabilit prin lege şi preluat ca atare prin ordinul viceguvernatorului şi înlocuirea acestuia cu o obligaţie pur potestativă este contrară atât principiilor obligaţiilor civile, cât şi obligaţiilor administrative.
Prin Decizia nr. 486 din 6 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios admnistrativ, a respins recursul, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că recurenta a atacat direct, în instanţă, actul administrativ jurisdicţional, respectiv hotărârea consiliului de administraţie şi nu ordinul Viceguvernatorului Băncii Naţionale a României.
Procedând astfel, recurenta nu a urmat procedura prealabilă reglementată prin Legea nr. 58/1998, potrivit căreia actele emise în aplicarea acestei legi pot fi contestate, în prealabil, la Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României.
Totodată, s-a mai reţinut că termenul de 3 luni era inaplicabil B.P.R. – Cooperativa de Credit, întrucât aceasta avea aprobare încă din anul 1999 şi, respectiv, din anul 2000 pentru participarea la capitalul social al B.C. „U.”S.A. Bucureşti.
Împotriva acestei decizii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Astfel, măsura dispusă prin ordinul Viceguvernatorului Băncii Naţionale a României, corespunzător dispoziţiilor art. 73 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 58/1998, a avut în vedere faptul că B.P.R. – Cooperativa de Credit nu mai dispunea de o situaţie financiară care să-i permită onorarea obligaţiilor patrimoniale şi asigurarea premiselor pentru susţinerea financiară a băncii. Totodată, s-a mai avut în vedere şi faptul că aceasta era supusă procedurii falimentului.
O astfel de măsură, în raport de textele legale menţionate, nu constituie o posibilitate, ci o obligaţie a Băncii Naţionale a României.
Pe de altă parte, Hotărârea nr. 46 din 1 iulie 2002 a Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României, ca organ administrativ jurisdicţional, dată cu neobservarea dispoziţiilor art. 45 şi art. 521 din Legea nr. 58/1998, prin care s-a stabilit, în mod nelegal, ca obligaţia de vânzare a acţiunilor să fie fără termen, aduce atingere în mod direct drepturilor şi intereselor B.C. „U.” S.A., prin faptul prelungirii calităţii de acţionar semnificativ al unei bănci care, intrând în procedura falimentului, şi-a pierdut credibilitatea.
Ca atare, cererea B.C. „U.” S.A. Bucureşti se impunea a fi admisă, în sensul menţinerii termenului de 3 luni fixat pentru vânzarea participaţiei la capitalul social al recurentei.
În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate şi, pe fond, admiterea cererii formulate de S.C. „U.” S.A. Bucureşti.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 83 din Legea nr. 58/1998 „actele emise în aplicarea prezentei legi pot fi contestate în termen de 15 zile de la comunicarea acestora la Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României, care se pronunţă prin hotărâre în termen de 30 zile de la data sesizării. Hotărârea consiliului de administraţie poate fi atacată la Curtea Supremă de Justiţie, în termen de 15 zile de la comunicare”.
Din dispoziţia legală menţionată rezultă că prin lege specială a fost instituită o procedură administrativă pentru actele emise în aplicarea legii bancare.
Or, existenţa unei asemenea proceduri obliga persoana interesată, conform normelor legale în vigoare la data adoptării hotărârii atacate, să se adrese mai întâi autorităţii publice competente care, la rându-i, era obligată să soluţioneze corect şi pe deplin contestaţia sau plângerea şi să restabilească legalitatea, atunci când constată a fi fost încălcată.
În consecinţă, instanţa sesizată cu acţiunea în anulare nu poate trece la verificarea pe fond a legalităţii actului administrativ, dacă nu a fost parcursă procedura prevăzută de lege.
Ca atare, cum nerealizarea procedurii prevăzute de lege afectează însuşi exerciţiul dreptului la acţiune şi admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ, Decizia atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul general.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 486 din 6 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată astăzi 8 decembrie 2003, în şedinţă publică.
| ← ICCJ. Decizia nr. 621/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 623/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
