CSJ. Decizia nr. 144/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 144
Dosar nr. 172/2003
Şedinţa publică din 3 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 222 din 20 mai 2002, Tribunalul Prahova a condamnat, între alţii, pe inculpatul D.V. la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi alin. (3) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) şi b) C. pen., dispunând să execute, în urma contopirii acestei pedepse, cu restul rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară, pentru care s-a revocat liberarea condiţionată, pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare, iar pe inculpatul R.M. tot la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi alin. (3) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., dispunând ca şi acest inculpat să execute, în urma contopirii pedepsei, cu restul rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară, pentru care s-a revocat liberarea condiţionată, pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare.
Pentru ambii inculpaţi s-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 13 octombrie 2001 până la data pronunţării sentinţei, fiind, totodată, menţinută starea de arest a acestora.
Împotriva sentinţei inculpaţii au declarat apel, ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin Decizia penală nr. 224 din 7 mai 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Împotriva acestei decizii, inculpaţii R.M. şi D.V. au declarat recurs, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 2 octombrie 2003.
Prin încheierea din 17 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaţilor este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 15 august 2003.
La data de 14 august 2003, întemeindu-se pe aceleaşi dispoziţii legale, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin încheierea din aceeaşi zi, a prelungit din nou durata arestării preventive a inculpaţilor, până la 11 septembrie 2003.
Ambii inculpaţi au declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.
Recursurile nu sunt admisibile.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind, şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din acelaşi cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse cu obligarea inculpaţilor să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii R.M. şi D.V. împotriva încheierii din 14 august 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2413/2003.
Obligă pe inculpaţi să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 3 septembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 616/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 617/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
