ICCJ. Decizia nr. 70/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 70/2004
Dosar nr. 103/2003
Şedinţa publică din 16 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 423/P din 16 mai 2000, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, printre alţii, a inculpatului N.G.M. (fiul lui M. şi al M., născut la data de 3 februarie 1969, în municipiul Bacău, cu acelaşi domiciliu, judeţul Bacău) pentru săvârşirea, în concurs, a infracţiunilor de contrabandă şi trafic de stupefiante, prevăzute de art. 176 din Legea nr. 141/1997 şi art. 312 alin. (2) C. pen.
S-a reţinut că, la data de 22 aprilie 2000, inculpatul menţionat, împreună cu inculpaţii O.C. şi F.M.A. (condamnaţi în cauză) a achiziţionat din Venezuela cantitatea de 2 kg cocaină, pe care, la data de 25 aprilie 2000, a încercat să o introducă fraudulos în România.
Prin sentinţa penală nr. 462 din 9 iulie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a II - a penală, a condamnat pe inculpaţii O.C. şi F.M.A. la pedeapsa rezultantă de câte 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 176 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 74 lit. a), c) C. pen. şi de art. 312 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi e) C. pen.
Prin aceeaşi hotărâre, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., instanţa de fond a achitat pe inculpatul N.G.M., pentru infracţiunile prevăzute de art. 176 din Legea nr. 141/1997 şi art. 312 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 75 lit. a) C. pen.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că cei trei inculpaţi şi martorul C.C. au hotărât să facă împreună o excursie în Venezuela.
Martorul C.C. a plecat în data de 5 aprilie 2000, în direcţia Caracas, de la Aeroportul Otopeni.
Inculpaţii, care au amânat plecarea, întrucât inculpatul N.G.M. suferise un accident de automobil, au plecat în aceeaşi direcţie în data de 13 aprilie 2000.
În data de 22 aprilie 2000, ajunşi în localitatea Mocima din Venezuela, inculpaţii O.C. şi F.M.A. au intrat în contact cu localnicii de la care, în următoarea zi, au cumpărat 2 kg. cocaină, cu suma totală de 2.000 dolari S.U.A., fiecare contribuind cu câte 1.000 dolari S.U.A.
La reîntoarcerea în ţară, la controlul efectuat, la Aeroportul Otopeni, asupra inculpaţilor, s-a găsit cocaină, după cum urmează:
- 81 batoane cocaină asupra inculpatului O.C.,
- 80 batoane cocaină asupra inculpatului F.M.A.,
- 1 baton cocaină asupra inculpatului N.G.M.
Din declaraţiile date la urmărirea penală şi în faţa instanţei de judecată a rezultat că inculpatul N.G.M. nu a participat la cumpărarea cocainei, nu a avut o înţelegere prealabilă sau concomitentă cu ceilalţi inculpaţi şi nici nu a cunoscut faptul că în buzunarul hainei sale se găseşte un baton de cocaină.
Ca atare, cu referire la acest inculpat, instanţa de fond a reţinut că lipseşte latura subiectivă a infracţiunii, respectiv, intenţia de a achiziţiona, a deţine sau a transporta droguri în ţară.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, precum şi inculpaţii O.C. şi F.M.A.
Printre altele, prin apelul declarat, procurorul a criticat sentinţa menţionată şi cu privire la greşita achitare a inculpatului N.G.M., pentru infracţiunile deduse judecăţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II - a penală, prin Decizia penală nr. 703/A din 30 noiembrie 2001, a admis apelul procurorului şi a casat sentinţa atacată, numai cu privire la inculpaţii O.C. şi F.M., majorând pedepsele aplicate acestora.
Pentru a menţine soluţia achitării, cu referire la inculpatul N.G.M., instanţa de control judiciar a reţinut că nu există probe care să ateste vinovăţia acestuia, atât actul de sesizare a instanţei, cât şi motivele de apel fiind formulate pe simple supoziţii.
În acest sens, s-a reţinut că supunerea acestui inculpat la control vamal după o perioadă de aproximativ o oră şi jumătate, precum şi faptul că cei trei inculpaţi şi martorul C.C. şi-au petrecut împreună timpul în Venezuela, inclusiv refuzul inculpatului de a fi confruntat cu inculpatul F.M.A. pot constitui cel mult prezumţii în raport cu care, în lipsa probelor directe, nu se poate reţine vinovăţia acestuia.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii condamnaţi în cauză.
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., procurorul a criticat Decizia pronunţată în apel, printre altele şi cu privire la greşita achitare a inculpatului N.G.M.
Prin Decizia nr. 3601 din 10 iulie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursurile declarate de procuror şi inculpaţii menţionaţi şi, desfiinţând parţial hotărârea atacată, a majorat pedepsele aplicate inculpaţilor de la 4 ani închisoare la 6 ani închisoare. Celelalte dispoziţii ale deciziei atacate au fost menţinute.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor a fost corect stabilită în baza probatoriului administrat, iar încadrarea juridică a faptelor comise este corespunzătoare.
Cu privire la inculpatul N.G.M., s-a reţinut că, din toate probele administrate, a rezultat că acesta nu a participat la achiziţionarea drogurilor şi că batonul de cocaină găsit în bagajul de mână al acestuia, respectiv, în buzunarul gecii de piele aflată în bagaj, a fost introdus de inculpatul O.C. la Amsterdam, de teama controlului, împrejurare necunoscută de inculpatul N.G.M.
În lipsa altor probe care să ateste vinovăţia acestui inculpat, instanţele de judecată au reţinut corect că supoziţiile din actul de sesizare a instanţei nu au valoare de probă şi că acestea pot constitui cel mult prezumţii, care, potrivit principiului in dubio pro reo, s-au interpretat în favoarea inculpatului.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409, art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.
S-a susţinut că instanţele au comis o gravă eroare de fapt, atunci când au decis achitarea inculpatului N.G.M.
Astfel, analizând cauza prin prisma dispoziţiilor art. 312 C. pen., art. 176 din Legea nr. 141/1997, art. 17 C. pen. şi art. 63 alin. (2) C. proc. pen., se constată că instanţele de fond şi de control judiciar au apreciat unilateral probele dosarului, coroborând depoziţia inculpatului N.G.M. cu cele ale coinculpaţilor F.M.A. şi O.C., date numai în faţa instanţei şi ignorându-le pe cele olografe, date în faza urmăririi penale, în prezenţa avocatului ales.
Mai mult, în timpul urmăririi penale au fost administrate şi alte probe, care atestă că întreaga activitate infracţională desfăşurată de inculpatul N.G.M. a avut la bază o înţelegere prealabilă cu ceilalţi doi inculpaţi, respectată de aceştia.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei în limitele arătate.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate de represiune, ci ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracţiune.
Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe".
Ca atare, săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală şi care prezintă pericol social trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăţie trebuind a fi certă, aşa încât să fie tras la răspundere, potrivit vinovăţiei, doar acea persoană care a comis o infracţiune.
Cu alte cuvinte, în caz de condamnare, trebuie să se dovedească fără echivoc vinovăţia inculpatului, deoarece dubiile existente se interpretează în favoarea acestuia, potrivit principiului in dubio pro reo.
Totodată, potrivit art. 52 C. pen., „pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracţiuni".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În consecinţă, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanţei asupra vinovăţiei inculpatului, formată pe bază de probe neîndoielnice.
Ca atare, câtă vreme nu s-a stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia nu poate avea loc.
Examinând cauza în fond şi căile de atac, instanţele au reţinut că nu există probe care să ateste vinovăţia inculpatului N.G.M. şi că, atât actul de sesizare al instanţei de judecată, cât şi motivele de apel şi recurs formulate de procuror, sunt fundamentate pe simple supoziţii ale parchetului.
În consecinţă, constatând că lipseşte latura subiectivă, cu referire la inculpatul menţionat, respectiv, intenţia de a achiziţiona, deţine, transporta droguri în ţară, prima instanţă a achitat pe inculpatul N.G.M. sub aspectul ambelor infracţiuni reţinute prin actul de inculpare.
Instanţele de control judiciar, constatând că premisa minoră a silogismului judiciar este corect determinată, au menţinut hotărârea primei instanţei, respingând căile de atac exercitate de procuror.
Prin recursul în anulare, procurorul general a susţinut că instanţele au comis o gravă eroare de fapt atunci când au decis achitarea inculpatului N.G.M.
Sub un prim aspect, procurorul general propune, prin recursul în anulare, o altă selecţie a probelor.
Astfel, se susţine că instanţa de fond şi instanţele de control judiciar au apreciat unilateral probele dosarului, coroborând depoziţiile inculpatului N.G.M. cu cele ale coinculpaţilor F.M.A. şi O.C., date numai în faţa instanţei de judecată, ignorându-le pe cele olografe din faza de urmărire penală, în prezenţa apărătorului ales.
Sub un prim aspect, selecţia propusă prin recursul în anulare, ca una de principiu, nu poate fi primită, în raport cu faptul că, din economia art. 200 şi art. 289 C. proc. pen., rezultă că probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.
Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanţă, în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu.
Numai după verificarea efectuată în aceste condiţii, instanţa poate reţine, motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecăţii.
Ca atare, nu există temei legal pentru reţinerea necenzurată de către instanţă a selecţiei propuse prin recursul în anulare, cu referire la probele olografe administrate în faza de urmărire penală.
Pe de altă parte, potrivit art. 69 C. proc. pen., „declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză"
Examinând cauza prin prisma criticii menţionate, precum şi în raport cu această din urmă dispoziţie legală, care constituie, de altfel, un principiu al sistemului probator, se constată că instanţa de fond a administrat probe şi a stabilit starea de fapt funcţie de acestea.
Astfel, din declaraţia olografă, la care se face trimitere prin recursul în anulare, nu rezultă participarea inculpatului menţionat la cumpărarea de droguri în Venezuela. În acest sens, sunt şi declaraţiile coinculpaţilor, atât în faza de urmărire penală, cât şi la judecarea în fond a cauzei. Astfel, inculpatul O.C. declară că „nu le-am spus lui N.G.M. şi C.C. despre întâlnirea avută şi negocierea purtată" (dosarul de urmărire penală).
De altfel, eroarea gravă de fapt, ca motiv de casare, nu priveşte dreptul suveran al instanţei de apreciere a probelor administrate, ci discordanţa dintre cele reţinute de instanţa de judecată şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, ce ilustrează vinovăţia inculpatului şi care a avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.
Pe de altă parte, prin recursul în anulare se invocă existenţa înţelegerii prealabile a inculpatului menţionat cu ceilalţi coinculpaţi, respectată de aceştia, care rezultă din materialul probator administrat în cauză.
Or, încă din faza urmăririi penale, inculpatul O.C. a declarat că avea cunoştinţe vagi despre Venezuela, dar că ştia că acolo poate găsi droguri ieftine, dar că nu a împărtăşit intenţia cumpărării acestora nici chiar coinculpatului F.M.A. Din nici o declaraţie nu rezultă că, ulterior stabiliri înţelegerii, în sensul de a face împreună o excursie în Venezuela, acesta ar fi comunicat coinculpatului N.G.M. intenţia de a cumpăra droguri, cu atât mai puţin de a stabili o înţelegere prealabilă, în sensul coparticipării la activitatea infracţională. Lipsa înţelegerii prealabile invocată prin recursul în anulare, ca fiind existentă, rezultă şi din declaraţia inculpatului F.M.A. (dosarul de urmărire penală). Declaraţiile au fost menţinute şi în etapa judecării în fond a cauzei. Declaraţia olografă a acestui din urmă inculpat, nesusţinută ulterior, în sensul că inculpatul N.G.M. ar fi avut cunoştinţă despre tranzacţia încheiată, nu se coroborează cu nici una din probele dosarului.
Ca atare, în mod corect s-a reţinut, prin hotărârile atacate, că inculpatul N.G.M. nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 312 C. pen., cu referire la incriminarea oricărei operaţiuni „privind circulaţia produselor ori substanţelor stupefiante".
Pe de altă parte, în susţinerea încriminării inculpatul N.G.M., prin recursul în anulare se invocă împrejurarea găsirii unui baton de cocaină la acesta, cu ocazia controlului vamal efectuat la intrarea grupului în ţară, precum şi imaginile de pe caseta video, filmată de aceştia în Venezuela.
Or, cu privire la modul în care batonul de cocaină a ajuns în buzunarul hainei inculpatului menţionat, probatoriul administrat a dus la concluzia certă că acesta nu avea cunoştinţă de această împrejurare.
Ca atare, în mod corect s-a reţinut lipsa vinovăţiei inculpatului menţionat.
Pe de altă parte, caseta video, invocată ca probă în circumstanţiere, nu înlătură nici una din concluziile la care instanţele au ajuns în baza probatoriului administrat în cauză. Astfel, aceasta nu conţine elemente din care să se poată concluziona în sensul înţelegerii prealabile, participării la efectuarea tranzacţiei sau cunoaşterea acestei împrejurări, precum şi transportul şi trecerea intenţionată peste frontieră, fără autorizaţie, a cocainei, aceasta dovedind doar faptul necontestat, fără relevanţă juridică, însă, în cauză, a efectuării de către grupul menţionat a unei excursii în Venezuela.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a dispus în sensul achitării inculpatului N.G.M., pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea acestuia în judecată. Instanţele de control judiciar, menţinând sentinţa primei instanţei, au pronunţat hotărâri temeinice şi legale. Ca atare, hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., corespunzător motivului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 din acelaşi cod, invocat de procurorul general.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 4141 C. proc. pen., cu referire la art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul de avocat, conform dispozitivului, cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului N.G.M., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei penale nr. 462 din 9 iulie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, deciziei penale nr. 703/A din 30 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi deciziei nr. 3601 din 10 iulie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, cuvenit pentru apărarea din oficiu a intimatului-inculpat N.G.M., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 16 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 71/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
