ICCJ. Decizia nr. 71/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 71/2004
Dosar nr. 143/2003
Şedinţa publică din 16 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 108 din 29 martie 2001, Tribunalul Hunedoara, secţia penală, a condamnat pe inculpatul T.V. (fiul lui L. şi al N.E., născut la data de 9 aprilie 1963, în Lupeni, judeţul Hunedoara, cetăţean român, pregătire şcolară 10 clase, stagiul militar satisfăcut, are doi copii minori, domiciliat în Vulcan, judeţul Hunedoara, recidivist) la 13 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen.
Prin aceeaşi hotărâre, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.I., zis „O.", pentru infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen.
În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ., inculpatul T.V. a fost obligat să plătească 29.616.256 lei părţii civile SC C.L.U. SA Cluj-Napoca, 46.347.800 lei părţii civile SC V.A.L. SA Râmnicu Vâlcea şi 50.000.000 lei părţii civile B.A.
Pentru a hotărî astfel, cu referire la inculpatul T.V., instanţa de fond a reţinut că acesta, în calitate de administrator al SC P.P.C. SRL, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a emis mai multe file C.E.C., în perioada septembrie – noiembrie 1999, pentru plata mărfii, în valoare de peste 4 miliarde lei, achiziţionată de la SC C.L.U. SA, SC V.A.L. SA, SC M.P.C. SRL şi SC R.A.C. SA, ştiind că, pentru valorificarea acestora, nu există disponibil în contul deschis la SC B.P.T. SA, în scopul de a obţine un folos material injust.
Împotriva hotărârii primei instanţe, inculpatul T.V. a declarat apel, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei şi reducerea pedepsei.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, prin Decizia penală nr. 308/A din 13 septembrie 2001, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa atacată cu privire la încadrarea juridică şi la individualizarea pedepsei, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul T.V. la 8 ani închisoare.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate au fost menţinute.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 146 C. pen., aşa cum a fost modificat, prin consecinţe deosebit de grave se înţelege, printre altele, o pagubă materială mai mare de 10 miliarde lei.
Or, în cauză, prejudiciul de peste 4 miliarde lei, produs prin infracţiunea de înşelăciune în formă continuată săvârşită de inculpatul T.V., este situat sub plafonul valoric prevăzut de art. 146 C. pen., modificat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul T.V. a declarat recurs şi, invocând situaţia sa familială, precum şi starea precară a sănătăţii, a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate de instanţa de apel, în sensul reducerii cuantumului acesteia.
Prin Decizia nr. 3999 din 25 septembrie 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul, cu motivarea că nu sunt temeiuri pentru o reducere mai substanţială a pedepsei aplicate inculpatului T.V., care, prin fraudă, a cauzat societăţilor comerciale menţionate un prejudiciu total de peste 4 miliarde lei şi care, anterior, a mai fost condamnat.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 4 partea II-a pct. 7 şi pct. 71 C. proc. pen.
Criticile hotărârilor atacate privesc greşita încadrare juridică a faptei de către instanţele de control judiciar, prin înlăturarea consecinţelor deosebit de grave prevăzute de alin. (5) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) şi omisiunea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.
Astfel, potrivit art. 146 C. pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege, printre altele, o pagubă mai mare de 2 miliarde lei, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 din acelaşi cod, ori altei persoane fizice sau juridice.
Cum, în cauză, prin infracţiunea dedusă judecăţii s-a produs o pagubă de peste 4 miliarde lei, fapta trebuia încadrată juridic în infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată.
Pedeapsa prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen. este închisoarea de la 10 ani la 20 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi.
În consecinţă, pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată inculpatului de către instanţa de apel este mai mică decât minimul special prevăzut de norma incriminatoare.
Totodată, instanţa de apel a omis să aplice inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, obligatorie în acest caz.
Pe de altă parte, reţinând starea de recidivă postcondamnatorie, instanţa trebuia să revoce suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an şi 4 luni şi să o cumuleze aritmetic cu pedeapsa aplicată în cauză.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin rechizitoriul nr. 761/P/1999 din 3 iulie 2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, inculpatul T.V. a fost trimis în judecată, printre alţii, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
Prima instanţă, menţinând încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, a condamnat pe inculpat la 13 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Instanţa de apel a schimbat încadrarea juridică a faptei, în sensul înlăturării variantei agravante, incriminată prin alin. (5) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), reţinând că paguba produsă prin infracţiune este mai mică de 10 miliarde lei.
Or, prin art. 215 alin. (5) C. pen., s-a prevăzut că „înşelăciunea care a produs consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi".
Sintagma „consecinţe deosebit de grave" este definită prin art. 146 C. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 207/2000, aprobată prin Legea nr. 456/2001, în sensul unei pagube materiale mai mari de 2 miliarde lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 C. pen., ori altei persoane fizice sau juridice.
Ambele instanţe au reţinut că inculpatul a cauzat părţilor civile, prin înşelăciune, în perioada octombrie – decembrie 1999, un prejudiciu total de 4.073.593.783 lei.
Ca atare, faţă de conţinutul juridic al sintagmei „consecinţe deosebit de grave", definit de art. 146 C. pen., fapta trebuia încadrată juridic în infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.
În concluzie, înlăturând din încadrarea juridică forma agravată, prevăzută de alin. (5) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), ca urmare a reţinerii unei valori a pagubei produse prin infracţiune de 10 miliarde lei, alta decât cea prevăzută de art. 146 C. pen., instanţa de apel a dat faptei o greşită încadrare juridică şi a pronunţat astfel o hotărâre supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., corespunzător motivului de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 din acelaşi cod, invocat de procurorul general.
Totodată, ca urmare a greşitei schimbări a încadrării juridice a faptei, instanţa de apel a redus pedeapsa aplicată inculpatului, de la 13 ani închisoare la 8 ani închisoare, în alte limite decât cele prevăzute de lege, aşa încât hotărârea pronunţată este supusă şi cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., corespunzător motivului de casare prevăzut de art. 410 partea I pct. 4 teza II din acelaşi cod, invocat prin recursul în anulare.
Învestită exclusiv cu soluţionarea recursului declarat de inculpat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 3858 alin. (1) C. proc. pen., nu a putut înlătura această greşeală.
Pe de altă parte, art. 215 alin. (5) C. pen. prevede şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.
Or, potrivit art. 65 C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani.
Potrivit alin. (2) al art. 65 C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obligatorie, când legea procesuală prevede această pedeapsă.
Prima instanţă a dispus corect, în raport cu dispoziţiile art. 215 alin. (5) C. pen., cu referire la art. 65 alin. (2) din acelaşi cod, în sensul aplicării pedepsei complementare a interzicerii pe timp de 5 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Or, chiar schimbând încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpat, în sensul înlăturării formei agravate, prevăzute de art. 215 alin. (5) C. pen., instanţa de apel, stabilind o pedeapsă mai mare de 2 ani, putea să facă aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen., constatând că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, împrejurările cauzei şi persoana inculpatului, aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi se impunea.
În consecinţă, criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi întemeiate şi sub acest aspect.
Din cazierul judiciar al inculpatului T.V. rezultă că, prin sentinţa penală nr. 48 din 13 ianuarie 1998 a Judecătoriei Petroşani, acesta a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu suspendarea condiţionată a executării acesteia.
Prin sentinţa penală nr. 6 din 5 ianuarie 1999, definitivă prin neapelare, Judecătoria Petroşani a condamnat pe acelaşi inculpat la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994.
Totodată, în baza art. 85 C. pen., a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 48/1998 a Judecătoriei Petroşani, a repus pedepsele componente în individualitatea lor, pe care le-a contopit cu pedeapsa de 1 an aplicată în cauză şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, sporită cu 4 luni, urmând ca, în final, acesta să execute 1 an şi 4 luni închisoare.
În fine, în temeiul art. 81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei de 1 an şi 4 luni închisoare şi a stabilit un termen de încercare de 3 ani şi 4 luni.
Termenul de încercare, astfel stabilit, a început să curgă de la data de 26 ianuarie 1998 şi urma a se împlini la 25 mai 2001.
În perioada octombrie-decembrie 1999, inculpatul a săvârşit infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată.
Faţă de antecedentele penale menţionate, se constată că inculpatul a săvârşit această din urmă infracţiune în perioada termenului de încercare, de 3 ani şi 4 luni, stabilit prin sentinţa penală nr. 6 din 5 ianuarie 1999 a Judecătoriei Petroşani.
Or, potrivit art. 83 alin. (1) C. pen. - „dacă, în cursul termenului de încercare, cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune".
Nedispunând revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei anterioare, prin hotărârile pronunţate în cauză, instanţele, care, de altfel, au reţinut corect, starea de recidivă postcondamnatorie, au făcut o greşită aplicare a legii. Ca atare, hotărârile atacate sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 teza II C. proc. pen., corespunzător motivului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I, pct. 71 din acelaşi cod, invocat de procurorul general.
Pe de altă parte, din dosarul de urmărire penală rezultă că inculpatul T.V. a fost reţinut în timpul urmăririi penale, prin ordonanţa din 7 decembrie 1999 şi arestat preventiv la 8 decembrie 1999.
Acesta a fost pus în libertate la 25 mai 2000, prin ordonanţa procurorului din aceeaşi dată, prin care măsura arestării preventive a fost revocată, în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen.
Este adevărat că, în cursul procesului, inculpatul a fost arestat şi în altă cauză.
Însă, potrivit art. 88 alin. (1) C. pen., timpul reţinerii şi arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate.
Potrivit aceluiaşi articol, „scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea ori arestarea preventivă".
În raport cu aceste dispoziţii, independent de împrejurarea că inculpatul a fost arestat în cursul procesului în altă cauză, instanţa trebuia să scadă din pedeapsa aplicată în prezenta cauză şi timpul arestării preventive de la 7 decembrie 1999 la 25 mai 2000.
Neaplicând dispoziţiile art. 88 alin. (1) C. pen., instanţele au pronunţat hotărâri cu încălcarea legii, aşa încât recursul în anulare este fondat şi sub aspectul acestei critici.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 4141 C. proc. pen., cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. d) din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate numai cu privire la inculpatul menţionat, astfel:
- cu referire la neaplicarea dispoziţiilor art. 83 C. pen., în sensul că va revoca suspendarea condiţionată a pedepsei de 1 an şi 4 luni aplicată inculpatului T.V., prin sentinţa penală nr. 6 din 5 ianuarie 1999 a Judecătoriei Petroşani şi va dispune executarea în întregime a acestei pedepse pe lângă pedeapsa de 13 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., aplicată acestuia în cauză de către instanţa de fond pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) din acelaşi cod, urmând ca, în final, inculpatul T.V. să execute 14 ani şi 4 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzută de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.;
- cu referire la neaplicarea art. 88 alin. (1) C. pen., în sensul că, din durata pedepsei închisorii pronunţate, va deduce şi durata reţinerii şi arestării preventive de la 7 decembrie 1999 la 25 mai 2000;
Celelalte dispoziţii ale sentinţei penale nr. 108 din 29 martie 2001 a Tribunalului Hunedoara, secţia penală, vor fi menţinute.
Deduce perioada executată.
Va dispune anularea mandatelor anterioare şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare, conform dispozitivului, rămân în sarcina statului şi, în consecinţă, onorariul de avocat, pentru apărarea din oficiu a inculpatului T.V., va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia nr. 3999 din 25 septembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală şi Decizia nr. 308/A din 13 septembrie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, precum şi sentinţa penală nr. 108 din 29 martie 2001 a Tribunalului Hunedoara, secţia penală, numai cu privire la inculpatul T.V., astfel:
1. – Cu referire la neaplicarea dispoziţiilor art. 83 C. pen., privind revocarea în cazul săvârşirii unei infracţiuni.
- Revocă suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante, de 1 an şi 4 luni închisoare, aplicată inculpatului T.V. prin sentinţa penală nr. 6 din 5 ianuarie 1999 a Judecătoriei Petroşani şi dispune executarea în întregime a acestei pedepse pe lângă pedeapsa de 13 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzută de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., aplicată în cauză pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen., urmând ca, în final, inculpatul T.V. să execute 14 ani şi 4 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzută de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
2. – Cu referire la neaplicarea art. 88 alin. (1) C. pen., text în baza căruia, din durata pedepsei închisorii pronunţate deduce şi durata reţinerii şi arestării preventive de la 7 decembrie 1999 la 25 mai 2000. Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale nr. 108 din 29 martie 2001 a Tribunalului Hunedoara, secţia penală.
Deduce perioada executată.
Anulează mandatele anterioare şi dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului T.V., în sumă de 400.000 lei, va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 70/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 72/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
