ICCJ. Decizia nr. 97/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 97/2005
Dosar nr. 33/2005
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 3085 din 26 noiembrie 2003, Judecătoria Timişoara a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petenţii G.V. şi G.F., împotriva Ordonanţei nr. 211/II/2/2003, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara şi a Ordonanţei nr. 907/II/2003, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Tribunalul Timiş, secţia penală, prin Decizia penală nr. 205/R din 21 aprilie 2004, a respins, ca nefondat, recursul declarat de petenţii G.V. şi G.F., împotriva hotărârii primei instanţe.
Noul recurs declarat de petenţi împotriva hotărârii instanţei de control judiciar a fost respins, ca inadmisibil, prin Decizia penală nr. 562/R din 16 iunie 2004, a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 5042 din 6 octombrie 2004, a respins ca inadmisibil, recursul declarat de petenţii G.V. şi G.F., împotriva deciziei penale nr. 562/R din 16 iunie 2004, a Curţii de Apel Timişoara.
Împotriva acestei din urmă decizii, petenţii G.V. şi G.F. au declarat un nou recurs, criticile privind absenţa de la judecată a învinuitelor, a căror „prezenţă obligatorie la proces" o solicită, precum şi faptul că nu li s-a permis să îşi susţină cauza.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate, obligaţia de a alege şi exercita în condiţiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.
Astfel, corespunzător principiului constituţional al exercitării căilor de atac, numai în condiţiile legii, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că, la sesizarea petenţilor G.V. şi G.F., plângerea împotriva ordonanţelor procurorului a fost soluţionată prin hotărâre penală definitivă, ca urmare a parcurgerii celor două grade de jurisdicţie reglementate de legea procesuală penală.
Tinzând la reluarea controlului judiciar, petenţii au mai declarat două recursuri care, urmare A constatării parcurgerii ciclului ordinar al judecăţii şi lipsei temeiului legal pentru o nouă examinare a acestora, au fost respinse, pe rând, ca inadmisibile, de către instanţele superioare instanţei fireşti de recurs în prezenta cauză penală.
Petenţii menţionaţi au declarat un al treilea recurs, ulterior soluţionării cauzei penale, prin hotărâre definitivă.
Or, potrivit reglementării date prin Codul de procedură penală, în materie de control judiciar, căile de atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp, cât părţile ar fi nemulţumite de soluţia definitivă dată cauzei penale.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitarea recursului.
Părţile vătămate exercitându-şi dreptul la recurs, cel de a-l treilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întruneşte cerinţele textului menţionat, încalcă principiul unicităţii acestei căi de atac şi, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, cum secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a soluţionat cauza penală în primă instanţă, soluţionarea acestui din urmă recurs excede competenţei atribuite Completului de 9 judecători, prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, aşa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) şi (4) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurenţii la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenţii G.V. şi G.F. împotriva deciziei nr. 5042 din 6 octombrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3880/2004.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 96/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 98/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
