CSJ. Decizia nr. 99/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 99
Dosar nr. 149/2002
Şedinţa publică din 9 iunie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 16 februarie 2001, reclamantul F.A.G. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună anularea Ordinului Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 157 din 5 februarie 2001.
La 6 martie 2001, reclamantul a întregit cererea de chemare în judecată, solicitând şi obligarea pârâtului la despăgubiri materiale şi morale în sumă provizorie de 10.000.000 lei.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a îndeplinit funcţia de director general al Direcţiei Generale pentru Agricultură şi Industrie Alimentară a judeţului Arad încă din anul 1998.
Ulterior apariţiei Legii nr. 188/1999 a fost numit pe post în condiţiile acestui act normativ.
Prin ordinul atacat a fost eliberat abuziv din funcţia de conducere.
În funcţia de conducere menţionată a fost numită o altă persoană.
Prin sentinţa nr. 375 din 27 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea, a anulat ordinul atacat şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului 10.000.000 lei daune materiale şi morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Ordinul nr. 157 din 5 februarie 2001 emis de Ministrul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, reclamantul a fost eliberat din funcţia de director general al Direcţiei Generale pentru Agricultură şi Industrie Alimentară a judeţului Arad, acesta fiind menţinut în funcţia de execuţie, corespunzător gradului profesional şi nivelului salarial de bază avute anterior.
Prin acelaşi ordin a fost delegată o altă persoană să îndeplinească atribuţiile funcţiei de director general, până la ocuparea postului prin concurs.
Temeiul juridic al ordinului atacat este reprezentat de HG nr. 12/2001 privind reorganizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ordinul nr. 116 din 30 ianuarie 2001 pentru aprobarea structurii organizatorice a instituţiilor finanţate de la bugetul de stat care funcţionează în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, adresa nr. 44/2001 a Prefecturii Arad înregistrată la Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor sub nr. 560/40217/40239/2001, OG nr. 24/2000, Legea nr. 188/1999 şi Codul Muncii.
Întrucât în ordinul atacat nu au fost indicate articolele corespunzătoare din actele normative menţionate, instanţa de judecată a procedat la analiza acestora, sub aspectul cauzelor şi condiţiilor eliberării din funcţie a unui funcţionar public şi a constatat că nu rezultă nici un element privitor la condiţiile şi cauzele care duc la demiterea unui director general. Totodată, funcţia de director general există în continuare, aşa încât Ordinul nr. 116/2001 nu poate fi reţinut ca temei legal al demiterii reclamantului. În acelaşi timp, se constată că în raport de dispoziţiile Legii nr. 188/1999, cu referire la funcţia de conducere menţionată, nu se poate discuta despre incompatibilităţi şi nici nu se constată săvârşirea vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 70 alin. (3) lit. f) din acelaşi act normativ, care să justifice demiterea.
S-a mai reţinut că dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 69/1991 nu prevede retragerea avizului cu privire la numirea unor astfel de conducători, aşa încât nici adresa nr. 401 din 26 februarie 2001 a Prefecturii Arad nu poate fi reţinută ca temei legal.
În concluzie, instanţa de judecată a reţinut că temeiurile legale invocate în ordinul atacat nu se regăsesc în cauză, că actul administrativ este ilegal, abuziv şi vatămă drepturile recunoscute de lege ale reclamantului.
Faţă de împrejurarea că reclamantul a fost lipsit pe toată perioada de indemnizaţia de conducere, iar pârâtul nu a contestat suma solicitată, ţinând cont de dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 29/1990 şi art. 998-999 C. civ., prima instanţă a admis cererea reclamantului cu privire la daune, apreciind că prin ordinul ilegal emis, acesta a fost prejudiciat moral, cel puţin sub aspectul prestigiului în instituţia condusă.
Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a declarat recurs invocând stabilirea eronată a situaţiei de fapt şi aplicarea greşită a legii.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 3478 din 2 noiembrie 2001, a respins recursul declarat de către pârât împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat.
S-a reţinut că avizul prefectului, nefiind un aviz conform, nu poate fi reţinut, sub aspectul incompatibilităţii, ca temei al demiterii reclamantului din funcţia de director general.
S-a mai reţinut că susţinerea făcută în sensul că numirea într-o funcţie de conducere nu reprezintă un drept al persoanei, este neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 38 din Constituţia României, raportat la statutul reclamantului decurgând din numirea sa în această funcţie în condiţiile Legii nr. 188/1999.
Totodată, instanţa de control judiciar a apreciat că nici critica privind acordarea daunelor materiale şi morale nu este întemeiată, reţinând că suma a fost acordată în considerarea consecinţelor negative suferite de reclamant pe plan atât material, cât şi fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că instanţele au calificat greşit avizul prefectului judeţului Arad, în raport de dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 69/1991. În acest sens, s-a arătat că avizul are un caracter consultativ, necesar pentru emiterea unui act administrativ de autoritate cum este ordinul atacat. Pe de altă parte, neexercitând rolul activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţele s-au pronunţat fără a avea depus, la dosarul cauzei, avizul menţionat.
S-a mai reţinut că se confundă calitatea de funcţionar public cu aceea a funcţiei de conducere ocupate, instanţele pronunţându-se cu neobservarea dispoziţiilor art. 68 din Legea nr. 188/1999, din care rezultă regimul distinct al celor două calităţi.
În fine, procurorul general a susţinut că instanţele au admis greşit capătul de cerere privind plata către reclamant a despăgubirilor materiale şi morale, în raport de împrejurarea că nu s-a administrat nici o probă care să confirme prejudiciul pe care reclamantul l-a suferit ca urmare a eliberării dintr-o funcţie de conducere şi menţinerii sale în funcţia de execuţie anterior deţinută.
În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Reursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din dispoziţiile art. 2 alin. (1) raportat la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 rezultă că în concepţia acestui act normativ sunt funcţionari publici toate persoanele numite în condiţiile legii într-o funcţie publică.
În consecinţă, numai după natura competenţelor atribuite funcţiei, acestea se împart în funcţii publice de conducere şi funcţii publice de execuţie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 188/1999.
Dispoziţiile art. 68 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 nu stabileşte un regim distinct al funcţiei publice de conducere, faţă de funcţia publică de execuţie. Numirea în funcţia publică de conducere pe bază de concurs, reglementată de acest text, reprezintă una din condiţiile cerute de actul normativ menţionat, prin art. 49 alin. (1), pentru ocuparea de către o persoană a unei funcţii publice.
Ca atare, condiţia menţionată nefiind una specifică, aplicabilă exclusiv persoanei care ocupă o funcţie publică de conducere, critica privind pronunţarea hotărârilor cu neobservarea regimurilor juridice distincte, cu referire la funcţia publică de conducere şi la funcţia publică de execuţie, lipsindu-i temeiul legal care să o justifice, se constată a fi neîntemeiată.
În consecinţă, la baza exercitării funcţiei publice, fără a distinge după cum aceasta este de conducere sau de execuţie, stau principiile reglementate prin art. 4 din Legea nr. 188/1999.
Or, unul dintre aceste principii, prevăzut la lit. d) a art. 4 din actul normativ menţionat, priveşte stabilitatea funcţionarilor publici.
Aşa fiind, încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici nu poate avea loc decât în condiţiile art. 89-94 din Legea nr. 188/1999.
Prin art. 92 lit. a) din Legea nr. 188/1999 a fost prevăzut cazul de încetare a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici când „s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate".
Cu referire la acest caz, în mod corect instanţele de judecată au reţinut că în cauză nu este incident nici unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 56-58 din Legea nr. 188/1999.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, în mod judicios instanţele au examinat şi statuat asupra neincidenţei în cauză a acestor dispoziţii legale. Pe de altă parte, cu referire la dispoziţiile art. 4 lit. d) din Legea nr. 188/1999, în situaţia numirii legale într-o funcţie publică de conducere şi inexistenţa în cauză a unuia din cazurile de încetare a raporturilor de serviciu, prevăzute de acelaşi act normativ, exercitarea funcţiei publice de conducere are caracter de drept al persoanei.
Ca atare, criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi neîntemeiate şi sub aceste aspecte.
Cu privire la critica referitoare la retragerea avizului prefectului ca temei al eliberării din funcţie, se constată că potrivit art. 110 lit. b) din Legea nr. 68/1991, republicată, în vigoare la data emiterii ordinului contestat, este reglementată atribuţia prefectului în calitate de conducător al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale potrivit art. 109 din acelaşi act normativ, de avizare a numirii sau eliberării din funcţie a conducătorilor serviciilor publice descentralizate.
Examinând însă adresa nr. 44 din 26 ianuarie 2001 a Prefecturii judeţului Arad se constată că prin aceasta nu a fost retras avizul, cu referire la eliberarea din funcţia publică de conducere a reclamantului şi trecerea acestuia în funcţia publică de execuţie anterior avută.
Ca atare, în mod corect instanţele au apreciat că aceasta nu poate fi reţinută ca temei legal al ordinului de eliberare din funcţie, în sensul ivirii unei incompatibilităţi prevăzute de lege.
Totodată, în funcţie de conţinutul acestei adrese, excede cauzei de faţă stabilirea, de principiu, a legalităţii avizului prefectului, natura şi efectele juridice ale acestuia.
Rezultă aşadar, că şi sub acest aspect criticile formulate prin recursul în anulare apar ca fiind neîntemeiate.
Critica privind greşita admitere a capătului de cerere referitor la plata către reclamant a daunelor se constată că, de asemenea, şi aceasta este neîntemeiată.
Aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor atacate pentru acordarea daunelor, instanţele au avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor morale lezate prin eliberarea nelegală din funcţia publică de conducere şi intensitatea cu care au fost percepute de către reclamant consecinţele acesteia.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a produs acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin actul nelegal al eliberării din funcţie, de natură a duce la evaluarea corectă a despăgubirilor ce urmau a compensa prejudiciul moral produs acestuia.
Este de reţinut în acest sens că, evaluarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale şi că acesta, spre deosebire de prejudiciul material, nu trebuie probat în întinderea celor două componente, respectiv paguba efectivă şi beneficiul nerealizat.
Pe de altă parte, instanţele nu au avut de cuantificat prejudiciul moral, în raport de faptul că pârâtul nu a contestat suma solicitată de către reclamant cu acest titlu. Ca atare, soluţionând cauza în limitele sesizării, în mod corect s-a luat act de faptul necontestării sumei, ca aplicare a principiului disponibilităţii materiale care conferă părţilor dreptul de a dispune de obiectul litigiului şi respectiv disponibilităţii procesuale ce conferă aceluiaşi pârât posibilitatea de a dispune de mijloacele de apărare.
Aşadar, se constată că prin hotărârile pronunţate nu au fost încălcate norme legale imperative, că acestea sunt susţinute de materialul probator administrat, aşa încât hotărârile pronunţate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 375 din 27 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi deciziei nr. 3478 din 2 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 98/2001. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 147/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
