Arestare preventiva jurisprudenta. Decizia 1281/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR.8558/2/2009
2162/2009
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA I-a PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.1281/
Ședința publică din data de 18 septembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Damian Dolache
JUDECĂTOR 2: Corina Ciobanu
JUDECĂTOR 3: Magdalena Iordache
GREFIER ---
.
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTIa fost reprezentat prin PROCUROR
Pe rol judecarea recursului declarat de recurentul-inculpat împotriva Încheierii de ședință din data de 27 august 2009 Tribunalului București - Secția a II-a Penală, din Dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul-inculpat, personal, în stare de arest preventiv, asistat juridic de apărător din oficiu, din cadrul Baroului B, cu delegația nr.028.682/11.IX.2009, aflată la fila 6.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că apărătorul ales al recurentului-inculpat a depus la dosar împuternicirea avocațială, note scrise, fotocopii de pe Încheierile din datele de 21.VII.2007 și 6.IX.2007 ale Tribunalului Iași, din Dosarul nr-, precum și fotocopia certificată de pe declarația notarială a cetățeanului român, din care reiese că oferă găzduire recurentului-inculpat pe durata desfășurării procesului penal, după care;
Nefiind cereri de formulat, Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul din oficiu al recurentului-inculpat solicită să fie avute în vedere actele și concluziile scrise depuse de apărătorul ales, împrejurarea că inculpatul este arestat de 2 ani, nu este cunoscut cu antecedente penale, are un serviciu stabil, iar ceilalți inculpați se află în stare de libertate, elemente în raport cu care apreciază că nu poate prejudicia buna desfășurare a procesului penal, astfel că solicită admiterea recursului, casarea încheierii de ședință și, pe fond, punerea în libertate a inculpatului.
Reprezentantul Ministerului Public arată că, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă dacă cetățeanul român își mai menține declarația notarială, învederând faptul că nu a fost depășit termenul rezonabil al duratei măsurii arestării preventive, având în vedere complexitatea cauzei în care au fost cercetați 8 inculpați pentru infracțiuni săvârșite împotriva a 5 părți vătămate și, în continuare, se mențin temeiurile prevăzute de art.148 lit.f Cod procedură penală, împrejurarea că sentința penală a fost desființată în apelul inculpatului nefiindu-i imputabilă acestuia sau autorităților judiciare, considerente în raport cu care concluzionează că nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive, având în vedere și cetățenia inculpatului.
Recurentul-inculpat, personal, arată că este de acord cu concluziile puse de apărător, lucrează la o firmă de transport care are punctul de lucru în Chișinău, pe durata procesului va locui la, fost cetățean și rudă mai îndepărtată a mamei sale, într-o localitate din apropierea municipiului I, a cărei denumire nu o știe, dar va depune la următorul termen de fond o declarație autentică privitoare la adresa de reședință.
CURTEA
Asupra recursului penal de față;
Prin încheierea din 27 august 2009 Tribunalului București - Secția a II-a Penală (Dosar nr-), s-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de nu părăsi țara, ca neîntemeiată, dispunându-se în contextul aplicării dispozițiilor art.3002raportat la art.160 alin.3 Cod procedură penală, menținerea acestei măsuri privative de libertate.
Pentru a decide astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele:
Prin rechizitoriul întocmit de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Iași în dosarul nr.135D/P/2006 la data de 25.10.2006 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 12 pct. 1, 2 lit. a din Legea nr. 678/2000, modificată și completată prin nr.OUG 79/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal și art. 33 lit. a Cod penal.
S-a reținut, în esență, în sarcina inculpatului, prin actul de sesizare a instanței că în perioada anului 2003 s-a constituit împreună cu inculpații români, și cu învinuita într-un grup infracțional organizat, care a urmărit și a realizat exploatarea sexuală, prin obligarea la practicarea prostituției a mai multor tinere din România, obținând beneficii materiale de peste 100.000 euro. În cadrul grupului criminal organizat, se mai arată în actul de sesizare a instanței, rolul determinat al inculpatului era acela de a pune la dispoziția traficanților români imobilul închiriat de către el în localitatea Padova, strada - D -, în scopul exploatării sexuale a mai multor tinere din România, în scopul obținerii unor beneficii de ordin material.
De asemenea, se mai arată în actul de sesizare, fapta aceluiași inculpat care, în cursul anului 2003 găzduit în imobilul închiriat de el de la Primăria Orașului Padova, mai multe părți vătămate, în scopul exploatării lor sexuale, atât de către el cât și de inculpații români, și cu învinuita, precum și de a exploata sexual pe numitele, și, obținând împreună cu ceilalți suma de 100.000 euro.
Prin sentința penală nr. 1225 pronunțată de Tribunalul București Secția Il- Penală la data de 16.10.2008 în dosarul nr- s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 12 alin. 1, 2 lit. a Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal și la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 pct. 1 Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
În temeiul deciziei penale nr. 22 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția I-a Penală la data de 10.02.2009 au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpatul, dispunându-se desființarea sentinței penale și trimiterea cauzei spre rejudecare, reținându-se în esență în considerentele deciziei că prin hotărârea pronunțată, instanța a reținut o altă faptă, respectiv cea de a racola, transporta pe teritoriul Italiei persoane de sex feminin cărora li se promiteau locuri de muncă.
La termenul de judecată din 27 august 2009, instanța a procedat la verificarea regularității actului de sesizare, apoi la audierea inculpatului, în prezența apărătorului ales.
Cu ocazia audierii sale, inculpatul a arătat că faptele reținute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanței nu corespund realității, recunoașterile efectuate de părțile vătămate fiind poziții procesuale pro causa. A mai arătat inculpatul că în perioada 1999-2005 avut activități comerciale, importând piese de schimb pentru a autoturisme italiene. Cu referire la imobilul deținut în orașul italian Padova inculpatul a arătat că imobilul a fost închiriat de la un cetățean italian, iar în casa respectivă erau cazați diferiți cetățeni români, printre care și familiile și. De asemenea, a mai arătat inculpatul, acesta nu locuia în casa respectivă, ci se deplasa acolo, doar în anumite perioade ale lunii cu scopul de a încasa chiria de la cetățenii români cazați în acel imobil. Cu referire la garanțiile aferente plății chiriei, inculpatul a mai arătat că nu obișnuia să le ceară clienților săi pașaportul sau alt act de identitate. În ceea ce privește prezența părților vătămate în imobilul respectiv, inculpatul a recunoscut că le-ar fi văzut pe o parte dintre acestea în imobilul respectiv, însă nu le-a obligat la practicarea prostituției și nici nu a încasat vreo sumă de bani de la acestea.
Susținerile adoptate de inculpat nu sunt confirmate de celelalte mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale. Astfel declarația dată de inculpat în fața instanței de judecată este contrazisă de poziția procesuală adoptată de părțile vătămate în cursul urmăririi penale, acestea recunoscându-l pe inculpatul ca fiind unul dintre autorii faptelor deduse judecății. Prin urmare, susținerile prezentate de inculpat au fost verificate de instanță pe baza probelor care se vor administra pe parcursul cercetării judecătorești și prin raportare la probele administrate cu ocazia primului ciclu procesual.
În consecință, stabilirea - în concret - a modului în care inculpatul a acționat, respectiv stabilirea existenței sau, după caz, inexistenței unor acțiuni specifice infracțiunilor reținute în actul de sesizare față de părțile vătămate reprezintă o împrejurare esențială pentru justa soluționare a cauzei penale. Or, acest aspect nu poate fi elucidat decât prin administrarea unor probe utile și pertinente pe fondul cauzei.
Potrivit art. 160 alin. 3 Cod procedură penală, "când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive". Prin tehnica legislativă folosită, legiuitorul a dat o insuficientă determinare conținutului acestei dispoziții legale, dând însă posibilitatea judecătorului să interpreteze în mod extensiv sintagma "elemente noi" și să o adecveze cauzal.
Astfel, instanța a reținut că aprecierea necesității arestării preventive în cursul judecății trebuie susținută și prin elemente de natura celor mai sus arătate. Din cadrul lor, probele sunt acele elemente de fapt care dau relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale, deci inclusiv asupra măsurii arestării preventive ce poate fi menținută în cursul cercetării judecătorești. Astfel, prin operațiunea logică a interpretării, sunt examinate temeiurile prevăzute de art. 143 și 148 din Codul d e procedură penală, prin raportare la probele ce se vor administra prin intermediul mijloacelor de probă, respectiv declarațiile părților vătămate, așa cum este cazul și în speță, acestea fiind singure care conferă elemente concrete în susținerea sau nu a temeiurilor inițiale privind arestarea preventivă. Sintagma "elementelor noi" nu poate fi scoasă din contextul cauzei și confundată cu elementul material al conținutului constitutiv al incriminării.
Așadar, apariția elementelor noi pe parcursul cercetării judecătorești se concretizează prin mijloacele de probă care se administrează în mod nemijlocit de către instanța de judecată și care relevă aspecte legate de fapta pretins comisă de inculpat. Prin urmare, instanța, evaluând condițiile impuse de art. 143 și 148 Cod procedură penală rap. la art. 160bCod procedură penală, în contextul cauzei, respectiv audierea părților vătămate menționate în actul de sesizare a instanței, depozițiile acestora urmând să confere aspecte concrete privind faptele cu care a fost sesizată instanța, contribuția concretă a inculpatului la săvârșirea infracțiunii, acestea circumstanțiindu-se sintagmei de "elemente noi", a apreciat că se impune menținerea arestării preventive a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru netemeinicie și solicitând Curții să dispună judecarea cauzei sale în stare de libertate.
S-a susținut de către apărătorul recurentului, în fața Curții, că acesta este arestat de 2 ani, nu este cunoscut cu antecedente penale, are un loc de muncă stabil, iar ceilalți participanți la activitatea infracțională reținută în sarcina recurentului sunt în stare de libertate, precum și împrejurarea că lăsarea lui în libertate nu va impieta asupra bunei desfășurări a procesului penal.
Examinând încheierea atacată prin prisma dispozițiilor art.3851Cod procedură penală, cu referire la art.3002raportat la art.160 alin.3 Cod procedură penală, dar și la art.139 Cod procedură penală, în raport cu motivele invocate, Curtea constată că aceasta este legală și temeinică, iar recursul promovat este nefondat în virtutea considerentelor ce urmează:
Conform dispozițiilor art.160 alin.3 Cod procedură penală, când instanța constată că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.
Prima instanță de judecată, în aplicarea dispozițiilor art.3002Cod procedură penală, a constatat nu doar existența temeiurilor ce au fost avute în vedere și ce au determinat luarea măsurii arestării preventive, dar și apariția elementelor noi pe parcursul cercetării judecătorești, concretizate în mijloace de probă ce s-au administrat în mod nemijlocit de instanță și care relevă aspecte legate de fapta pretins comisă de inculpat.
S-a reținut astfel, în mod corect, de Tribunalul București că aprecierea necesității menținerii arestării preventive în cursul judecății trebuie susținută și prin elemente ce țin de probatoriu, iar din această perspectivă, prin tehnica legislativă folosită, respectiv insuficienta determinare a conținutului sintagmei "elemente noi", folosite în cuprinsul normei din art.160 alin.3 Cod procedură penală, legiuitorul a dat de fapt posibilitatea organului jurisdicțional de a interpreta în mod extensiv și de a adecva cauzal "elementele noi".
Așadar, concluzia primei instanțe - potrivit căreia apariția unor asemenea elemente de fapt ce dau relevanță informativă asupra cauzei penale în ansamblul său, trebuie să comporte și asupra măsurii arestării preventive - este justă în viziunea Curții și îndreptățește menținerea privării de libertate a inculpatului, în lumina examinării temeiurilor prevăzute de art.143 și art.148 Cod procedură penală.
Curtea constată, însă, că prima instanță nu a procedat așa cum s-ar fi impus, la o evaluare temeinică și din perspectiva duratei rezonabile a arestului preventiv a recurentului, pornind de la doctrina europeană, dar mai ales de la jurisprudența CEDO în materie.
Se constată că inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de arest, la data de 25 octombrie 2006, iar prin sentința penală nr.1225 a Tribunalul București - Secția a II-a Penală, din 16 octombrie 2008, acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru infracțiunile reținute în sarcina sa. Prin decizia penală nr. 22 din 10 februarie 2009, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția I-a Penală a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, dar și al inculpatului și a desființat sentința penală, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reținând - în esență - că prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a reținut o altă faptă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat - cu valoare de principiu - că, în cursul desfășurării procesului penal, inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și, doar în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta ori persoana inculpatului prezintă un pericol social grav, acuzatul să se afle în stare de deținere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a închisorii (cauza Letellier Franței, hot. din 26 iunie 1991).
În acest sens, Curtea constată că, deși inițial, natura și gravitatea activității infracționale imputate inculpatului au justificat concluzia existenței unei stări de pericol pentru ordinea publică, și - implicit - au îndreptățit luarea și menținerea ulterioară a măsurii arestării preventive, în prezent, după scurgerea unei perioade de timp substanțiale, aceste împrejurări nu mai pot constitui, prin ele însele, temei al privării de libertate, ci trebuie cu necesitate relevate și alte elemente.
Din acest punct de vedere, Curtea, apreciind asupra rezonabilității duratei măsurii arestării preventive, pornește de la constatarea că, prin condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 6 ani închisoare, într-un prim ciclu procesual, pedeapsă ce nu a fost menținută de instanța de control judiciar, însă în virtutea unor temeiuri ce țin de dezlegarea acțiunii penale cu incidență la obiectul judecății (fapta fusese reținută într-o altă încadrare juridică), deci, printr-o condamnare chiar nedefinitivă, s-au conturat cu mai multă evidență motivele plauzibile de a forma bănuiala legitimă că inculpatul a comis fapta de care este acuzat.
Așadar, condiția sine qua non a persistenței motivelor plauzibile este îndeplinită și ea stă, printre altele, la baza regularității menținerii în detenție.
Aflându-ne în ipoteza în care inculpatul a fost condamnat nedefinitiv, examinarea caracterului rezonabil al duratei arestării preventive se face prin prisma art.6 din CEDO, privind dreptul la un proces echitabil.
După pronunțarea unei hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existența condamnării chiar nedefinitive, pronunțată de o instanță competentă, ce presupune atât o constatare a vinovăției, consecutivă stabilirii, conform legii, a comiterii unei infracțiuni, cât și aplicarea unei pedepse.
În consecință, având în vedere doctrina juridică în materie, dar mai ales aspectele de ordin jurisprudențial, Curtea va analiza noțiunea de rezonabilitate atât prin prisma exigențelor art.6 din CEDO, dar și în lumina dispozițiilor art.5 paragraf 3 din Convenție, știut fiind că termenul rezonabil, prevăzut în art.5 se calculează de la data reținerii sau arestării preventive și ia sfârșit la data pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă.
O asemenea evaluare este imperios necesară întrucât, deși la o primă vedere, durata arestării preventive a inculpatului ar putea fi criticată, nu poate fi ignorat faptul că ea acoperă atât faza urmăririi penale, cât și faze procesuale distincte ale judecății, fiind justificată în principal de specificul reglementării procesual penale din dreptul intern. În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală - a se observa decizia nr.1730/2009.
Totodată, instanțele ce dispun cu privire la măsura preventivă a arestării au obligația de a lua în calcul posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura atât buna desfășurare a procesului penal, dar și respectarea garanțiilor procesuale ale acuzatului.
În speța de față, Curtea constată că menținerea arestării inculpatului este justificată și în prezent, ea păstrându-și caracterul legitim în continuare, fără a rupe echilibrul între dreptul la libertate individuală și la prezumția de nevinovăție, pe de o parte și scopul legii - asigurarea ordinii publice, pe de altă parte.
Se apreciază că, deși perioada de detenție este considerabilă, condițiile reglementate în art.148 alin.1, lit.f teza a II-a Cod procedură penală subzistă, lăsarea în libertate a recurentului prezentând în continuare pericol concret pentru ordinea publică, iar din acest punct de vedere, condamnarea prin hotărâre - chiar desființată pentru considerentele expuse în precedent - este tot expresia aprecierii asupra unui ridicat grad al pericolului social al faptei reținute în sarcina inculpatului, pericol ce nu poate fi înlăturat în evaluarea asupra pericolului concret pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar crea și dezvolta pentru ordinea publică.
Termenul rezonabil al arestului se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, după criterii precum: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților, al autorităților și importanța pentru cel interesat a obiectului procedurii.
Dreptul intern oferă o serie de garanții procesuale în materia luării, revocării, înlocuirii, încetării măsurii arestării preventive, chiar dacă legiuitorul nu a reglementat expres sancțiunea ce ar decurge din încălcarea duratei rezonabile a arestului preventiv.
Raportându-se la prezenta cauză, Curtea consideră că durata arestării preventive nu a devenit excesivă, în raport cu cursul procesului penal, iar actualul ciclu procesual, acela al rejudecării, creând posibilitatea inculpatului de a influența probatoriul.
În consecință, examenul riguros efectuat asupra dispoziției Tribunalului București de menținere a măsurii arestării preventive privind pe inculpatul, conduce Curtea la respingerea - ca nefondat - a recursului promovat de acesta.
Totodată, considerentele ce au fost expuse se constituie în tot atâtea temeiuri în sprijinul respingerii cererii de înlocuire a măsurii preventive a arestării cu aceea a obligării de a nu părăsi țara.
Referitor la această cerere formulată de inculpat și respinsă, în mod întemeiat, de prima instanță, vizând luarea față de acesta a măsurii obligării de a nu părăsi țara, Curtea înțelege să mai precizeze că inculpatul a invederat, cu ocazia dezbaterilor din recurs, că pe teritoriul României nu deține un domiciliu ori loc de reședință, însă anterior arestării sale avea un loc de muncă în Republica
În fine, din înscrisurile depuse la dosar, nu a mai rezultat în mod neîndoielnic dacă cetățeanul, care în urmă cu 2 ani își manifestase acordul - printr- declarație notarială - de a-l găzdui pe inculpat, cetățean din Republica M, la domiciliul său din sat, comuna, județ I - își menține poziția în acest sens.
În virtutea considerentelor ce preced, în temeiul art.38515pct 1 lit. b Cod procedură penală, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul împotriva încheierii de ședință din data de 27.08.2009, pronunțată de Tribunalul București Secția II-a Penală, în dosarul nr-.
Constatând că inculpatul este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul baza art.192 alin.2 Cod procedură penală, Curtea îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În majoritate:
În baza art. 38515pct 1 lit. b Cod procedură penală, respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul împotriva încheierii de ședință din data de 27.08.2009, pronunțată de Tribunalul București Secția II-a Penală, în dosarul nr-.
În baza art. 192 alin.2 Cod procedură penală obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
---
Red./24.09.2009
Dact./25.09.2009
Ex.2
Red. --II.
OPINIE SEPARATĂ
A JUDECĂTORULUI - -
Am opinat în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi țara pornind de la dispozițiile legale incidente în materie, respectiv art.139 alin.1 proc. pen. ("măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii") și art.5 par.3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (" orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere").
În speță inculpatul a fost reținut la data de 6.09.2006 și arestat preventiv la 7.09.2006, măsura arestării preventive fiind apoi prelungită succesiv în cursul urmăririi penale și menținută apoi în tot cursul judecății. Prin sentința penală nr.1225/16.10.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a II-a Penală, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.12 alin.1, 2 lit.a din Legea nr.678/2001, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal și la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art.7 pct.1 din Legea nr.39/2003, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, dându-se spre executarea pedeapsa cea mai grea. Această hotărâre a fost desființată prin decizia penală nr.22/10.02.2009 a Curții de APEL BUCUREȘTI -Secția I-a Penală, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru că instanța de fond a reținut o altă situație de fapt decât cea descrisă în actul de inculpare.
În urma rejudecării în fond a cauzei, după casare, Tribunalul Bucureștia procedat la verificarea regularității actului de sesizare a instanței și la audierea inculpatului, activități procedurale îndeplinite la termenul de judecată din 27 august 2009.
Așadar, constatarea regularității actului de sesizare a instanței și audierea inculpatului, impusă de reluarea procesului din stadiul inițial în fața instanței de judecată, a avut loc la 3 ani de la momentul dispunerii detenției provizorii în cauză, fără ca între timp să fi intervenit temeiuri noi care să justifice menținerea acestei detenții, în condițiile în care hotărârea de condamnare în primă instanță a fost desființată. Trecerea unui interval de timp foarte mare de la momentul luării măsurii arestării preventive a dus în mod cert la diminuarea pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul, odată pus în libertate, cu toate că infracțiunile de care este acuzat inculpatul prezintă o gravitate ridicată, însă numai aceasta nu poate legitima o lungă perioadă de detenție preventivă. Această împrejurare se circumscrie prevederilor art.139 alin.1 proc. pen. anterior citate, reprezentând o schimbare a temeiurilor inițiale ce au determinat luarea măsurii arestării preventive.
Consider că o durată a arestului preventiv de 3 ani de zile excede unei durate rezonabile a detenției provizorii, în condițiile în care aceasta nu este imputabilă nici complexității cauzei și nici comportamentului inculpatului, datorându-se exclusiv culpei organelor judiciare prin reluarea procesului condus greșit de către instanța fondului, așa cum a decis instanța de apel. Ca atare, întârzierea în derularea procedurii este independentă de conduita inculpatului și ține de împrejurarea că instanța de judecată nu a acționat cu diligența cerută pentru finalizarea corectă a procesului.
În aceste condiții, continuarea detenției nu ar servi decât la anticiparea unei pedepse privative de libertate, cu atât mai mult cu cât cercetarea judecătorească se află în faza de debut și este previzibil că până la încheierea acesteia va mai trece o perioadă îndelungată.
Chiar dacă inculpatul nu are un domiciliu stabil pe teritoriul României, la dosarul cauzei există dovezi în sensul că are asigurată șederea în țară, în acest sens fiind declarația notarială dată de numitul, care s-a oferit să-i ofere găzduire pe durata desfășurării procesului. În acest context cetățenia străină a inculpatului nu poate constitui un impediment, un dezavantaj pentru acesta, în calea luării unei măsuri preventive mai blânde, care nu impune în mod efectiv lipsirea de libertate.
O durată a arestului preventiv mai mari de 3 ani (la momentul examinării prezentului recurs), în condițiile în care în mod previzibil procesul penal se va întinde pe o perioadă îndelungată, excede noțiunii de durată rezonabilă a detenției provizorii și constituie o schimbare a temeiurilor inițiale ce au determinat luarea măsurii arestării preventive și înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi țara, măsură ce corespunde exigenței de a asigura participarea inculpatului la desfășurarea procedurii și care nu poate impieta buna administrare a acesteia.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Damian DolacheJudecători:Damian Dolache, Corina Ciobanu, Magdalena Iordache
