Înlocuirea măsurii preventive (art. 139 c.p.p.). Decizia 743/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR-
Decizia penală nr.743
Ședința publică din data de 22 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Mihai Viorel Tudoran
JUDECĂTOR 2: Florentin Teișanu
JUDECĂTOR 3: Paul
Grefier -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de inculpatul, fiul lui și al lui, născut la 08 august 1968, cu domiciliul ales în B, sector 6,-, Cod poștal -, împotriva încheierii de ședință din data de 15.10.2009, prin care n baza art.139 Cod procedură penală s-a respins cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, formulată de recurentul inculpat.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul - inculpat, asistat de apărători aleși și.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Apărătorul ales al recurentului - inculpat, depune la dosar note scrise și împreună cu celălalt apărător ales, pe rând având cuvântul precizează că alte cereri nu au de formulat.
Reprezentantul Ministerului Public de asemenea precizează că alte cereri nu are de formulat și solicită cuvântul în dezbateri.
Curtea ia act că în cauză nu mai sunt cerere prealabile de formulat sau excepții de invocat și analizând actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocat având cuvântul pentru recurentul - inculpat învederează instanței că nu înțelege să conteste competența exclusivă a legiuitorului de a stabili care sunt căile de atac și în ce condiții pot fi exercitate. Această libertate nu trebuie însă să treacă dincolo de granițele scopului pentru care a fost edictată o dispoziție a Convenției, în cazul de față art. 141 Cod procedură penală, contravine Convenției pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, recursul prevăzut de articolul 5 paragraful 4 fiind un drept efectiv iar nu teoretic, textul de lege mai sus invocat încălcând dreptul la recurs al unei persoane căreia i s-a restrâns libertatea.
Într-adevăr un stat membru al convenției are libertatea de a alege mijloacele prin care să atingă exigențele de procedură și de fond impuse prin dispozițiile convenției, dar atunci când mijlocul procesual ales constituie el însuși o încălcare per se a dispozițiilor convenției, aceasta din urmă are prioritate față de dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României.
În cazul în care măsura preventiva este dispusa de instanța de judecată, în urma unei proceduri judiciare,controlul cerut de art. 5 alin. 4 din Convenție, ce instituie un drept la recurs, nu se găsește încorporat în aceasta.
Ca urmare, există un temei decurgând din Convenției pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului care garantează un asemenea drept la recurs obligatoriu separat de calea de atac a fondului cauzei, în plus, potrivit art. 6 pct. 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, iar printre garanțiile aferente acestui drept se înscrie și accesul justițiabililor la o jurisdicție în recurs. În cauza de față și din perspectiva art. 5 alin. 4 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că acest text de lege garantează persoanei dreptul de a contesta legalitatea unei măsuri privative de libertate, astfel cum s-a statuat în jurisprudența Curții cu referire la cauza "Winterwerp vs Olanda ".
În concluzie, față de textele de lege mai sus invocate, apreciază că recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, formulată de recurentul inculpat este admisibil urmând a fi admis și pe fond admiterea cererii formulată de recurentul - inculpat
Avocat, pentru inculpatul - recurent, precizează că ăsura dispusă de către instanța de fond nu se mai impune în speță, nu există nici probe și nici indicii temeinice din care să rezulte că recurentul - inculpat ar fi săvârșit vreo infracțiune de corupție.
Din punctul său de vedere menținerea măsurii echivalează cu interdicția dreptului la muncă, deoarece specializarea în care activează este situata într-un domeniu foarte îngust, în care singurele instituții din țară în care își poate desfășura activitatea sunt cluburile de fotbal, măsura restrictivă echivalând și cu interdicția dreptului la muncă si din perspectiva calității de observator, calitate confirmată de către forul european prin care funcția sportivă deținută în cadrul a fost reconfirmată.
Ca urmare a protestului magistraților, recurentul a fost in imposibilitate de a obține o soluție în termen util pentru a se putea prezenta la solicitarea, dovedind încredere, a transmis o nouă convocare, în vederea supervizării, în calitatea sa de observator.
Față de toate aspectele învederate, menținerea măsurii ar echivala în fapt cu interzicerea dreptului constituțional la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituția României, inculpatului i s-a interzis prin măsura preventivă dispusă să desfășoare activitatea pentru care era angajat în cadrul Federației Române de, astfel încât singurul serviciu care i-a rămas pentru a se întreține pe sine și familia care este dependentă de el este acela de observator.
Precizează apărătorul recurentului - inculpat că, numirea ca observator se face cu doar câteva zile înainte de meci - două, trei zile - iar emiterea documentelor oficiale de numire se realizează și cu o zi înainte de meci, potrivit regulamentelor, astfel că niciodată inculpatul recurent nu ar putea obține în timp util o soluție pentru cererea sa de încetare temporară a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara pentru deplasarea la o competiție sportivă.
Nu în ultimul rând supune atenției instanței de control judiciar faptul că recurentul - inculpat este căsătorit și are un copil minor în întreținere, de altfel din veniturile obținute își întreține întreaga familie.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, solicită să admiteți recursul, să casați încheierea recurată și să dispuneți revocarea măsurii obligării de a nu părăsi tara, împreuna cu înlăturarea tuturor obligațiilor impuse.
CURTEA
Asupra cauzei penale de față.
Prin încheierea din 15.10.2009 a Tribunalului Prahovas -a dispus în baza art.139 respingerea C.P.P. cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, formulată de inculpatul, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această încheiere tribunalul a reținut că prin cererea adresată acestei instanțe inculpatul a solicitat ca prin încheierea ce se v-a pronunța să se dispună revocarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, dispusă prin Încheierea pronunțată la data de 08.07.2009 de Tribunalul Argeș Secția Penală în dosarul nr-.
În motivarea cererii, inculpatul arată că nu există probe și indicii temeinice din care să rezulte că este vinovat de săvârșirea vreunei infracțiuni arătând în continuare că din nici una din convorbirile telefonice interceptate nu rezultă că inculpatul ar fi primit vreo sumă de bani, sau ar fi pretins o sumă de bani în schimbul unor aranjamente pe care urma să le facă în schimbul acestor sume de bani.
S-a susținut de asemenea că încheierea din data de 08.07.2009 a Tribunalului Argeș, prin care s-a dispus împotriva sa, măsura preventivă obligării de a nu părăsi țara, nu este motivată nefiind respectate astfel dispozițiile art.137 alin.3 C.P.P. în sensul că nu au fost indicate temeiurile concrete care au determinat luarea acestei măsuri împotriva sa.
Totodată se arată că nu mai subzistă motivele care au fost avute în vedere de instanța de judecată în momentul luării acestei măsuri întrucât din data de 22.06.2009 prin Decizia Comitetului Executiv al, inculpatul a fost suspendat din funcția deținută în cadrul Federației Române de, iar menținerea acestei măsuri echivalează cu interdicția dreptului la muncă din perspectiva calității inculpatului de observator, funcția respectivă fiind reconfirmată de această organizație.
În cauza de față, inculpatul, a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art.257 pen. rap.la art.5 și 6 din Legea 78/2000 cu modificările și completările ulterioare cu aplic. disp. art.41 alin.2 pen.
Tribunalul Prahovaa apreciat că în prezent temeiurile avute în vedere, în momentul luării măsurii obligării de a nu părăsi țara în ceea ce îl privește pe inculpatul, nu s-au schimbat, întrucât cercetarea judecătorească se află într-o stare incipientă, nefiind luate declarații nici unuia dintre inculpați, martori, nefiind administrate probatorii din care să rezulte că au apărut elemente noi care ar putea duce la concluzia că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea acestei măsuri.
În ceea ce privește susținerile inculpatului în sensul că nu există probe împotriva sa, trebuie observat faptul că legea procesual penală prevede numai necesitatea existenței unor indicii temeinice în vederea dispunerii unei măsuri preventive împotriva unui inculpat cercetat într-o cauză penală.
Este evident că în momentul de față, aceste indicii subzistă în continuare întrucât așa cum am arătat nu există nici un element de noutate în ceea ce privește situația procesuală a inculpatului, în prezenta cauză.
Nici susținerile inculpatului, în sensul că menținerea măsurii obligării de a nu părăsi țara luată împotriva sa, ar echivala cu interdicția dreptului la muncă, nu pot fi luate în considerare întrucât pe de o parte în funcție de calificarea pe care o are inculpatul își poate găsi un loc de muncă în România, nefiindu-i restricționat accesul pe teritoriul țării, iar pe de altă parte, calitatea de observator federal reconfirmată de către poate fi exercitată în condițiile existenței unor motive temeinice conform disp. art.145 alin.2/3 care C.P.P. menționează că în cazul în care, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara intervin motive care justifică impunerea, înlocuirea sau încetarea unora din obligațiile impuse inculpatului, instanța poate dispune în acest sens.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând casarea ei și admiterea cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara.
În motivarea recursului inculpatul prin apărător - arată în primul rând că prezenta cale de atac este admisibilă, chiar dacă art. 141 alin.1 Cod procedură penală prevede contrariul, deoarece altfel se încalcă disp. art. 5 paragraful 4 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Deși legiuitorul are libertatea de a stabili care sunt căile de atac și în ce condiții ele pot fi exercitate această libertate nu trebuie să treacă dincolo de granițele edictate de Curtea Europeană a Drepturilor omului care garantează un drept la recurs obligatoriu separat de calea de atac a fondului cauzei.
Se mai arată în motivele scrise de recurs aspecte ce țin de nulitatea actului de sesizare, datorită necompetenței teritoriale și materiale a organului de urmărire penală, nulității probelor în acuzarea nulității prezentării materialului de urmărire penală, conținutul rechizitoriului, chestiuni ce țin de fapt de fondul cauzei și nu de încheierea recurată.
În fine, pe fondul căii de atac în cazul în care se trece peste inadmisibilitatea ei, recurentul susține că măsura preventivă nu se mai impune, întrucât nici măcar nu sunt probe sau indicii temeinice că el a comis vreo infracțiune de corupție.
Această interdicție impusă de instanță echivalează practic cu interzicerea dreptului la muncă, deoarece în calitate de observator nu-și poate îndeplini atribuțiile specifice activității sale.
Analizând recursul de față în raport de dispozițiile legale incidente, Curtea va constata că acesta este inadmisibil și va fi respins ca atare.
Astfel, față de inculpatul s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție, iar în cursul judecății s-a dispus față de el măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara prev. de art. 1451Cod procedură penală, măsură ce durează până la rămânerea definitivă a hotărârii, dacă nu este revocată între timp.
Prin încheierea recurată inculpatului i s-a respins ca neîntemeiată cererea de revocare a măsurii preventive prev. de art. 1451Cod procedură penală.
Dispozițiile procedurale incidente (art.141 alin.1 Cod procedură penală) prevăd că încheierile prin care prima instanță sau cea de apel respinge cererea de revocare - a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac.
Deci, în cazul de față legiuitorul a stabilit că încheierea prin care se respinge cererea de revocare a unei măsuri preventive este definitivă, ea neputând fi atacată prin vreo cale de atac, ceea ce înseamnă că un eventual recurs este inadmisibil.
Articolul în discuție (art.141 alin.1 Cod procedură penală) a fost modificat prin Legea nr. 365/2006 adăugându-se chiar teza a II-a care stabilește inadmisibilitatea recursului în asemenea situații. Chiar și înainte de intervenția legiuitorului prin Decizia XII/2005 privind un recurs în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție stabilise că încheierea dată de prima instanță sau cea de apel prin care se respinge cererea de revocare a arestării preventive nu este supusă nici unei căi de atac.
De altfel criticile pentru care a fost edictată o asemenea normă constă în faptul că o nouă cerere de revocare, înlocuire sau încetare a măsurii preventive, pentru motive noi, poate fi formulată oricând în cursul judecății, calea de atac exercitată separat tergiversând nejustificat judecata.
A admite o cale de atac neprevăzută de lege ar contraveni art. 23 alin.7 și 129 din Constituție potrivit cărora, încheierile instanței privind măsurile preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
Susținerea recurentului în sensul că dispozițiile în cauză - art. 141 alin.1 Cod procedură penală - contravine disp. art. 5 paragraful 4 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, care are prioritate față de reglementarea națională, nu poate fi reținută, întrucât așa cum rezultă din jurisprudența Curții art. 5 paragraful 4 nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârilor privind măsurile preventive, ci garantează un grad de jurisdicție în legătură cu fondul cauzei.
În fine, chiar prin dispozițiile procedurale (art.1403, 141, 159 etc.)se garantează dreptul la un control judiciar, imediat, realizat de o instanță superioară, asupra legalității și temeinicie măsurii preventive.
Mai mult decât atât textul ce prevede inadmisibilitatea prezentului recurs a fost introdus în anul 2006 după ce jurisprudența Curții a stabilit și interpretat disp. art.5 paragraful 4 din Convenție.
Totodată Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii (15/2005,176/2006,147/2006) în care a statuat că este de competența legiuitorului de a stabili căile de atac și în ce condiții pot fi exercitate.
Față de aceste considerente, Curtea nu va analiza și pe fond celelalte motive de recurs, astfel că, în baza art. 38515pct.1 lit. a Cod procedură penală îl va respinge ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul, fiul lui și, născut la 8 august 1968, cu domiciliul ales în B, sector 6,-, împotriva încheierii din data de 15.10.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr-
Obligă recurentul la 50 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 octombrie 2009.
Președinte Judecători
- - - - - - - -
Grefier
Red. /DC
2.ex./27.10.2009
f- - Tribunalul Prahova
operator de date cu caracter personal
notificare nr.3113/2006
Președinte:Mihai Viorel TudoranJudecători:Mihai Viorel Tudoran, Florentin Teișanu, Paul
