Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 825/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 825/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 24-09-2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ NR. 825
Ședința publică de la 24 Septembrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE M. N.
Grefier I. M. L.
Ministerul Public –P. de pe lângă Tribunalul D. a fost reprezentat prin procuror C. N.
Pe rol judecarea contestației formulate de către condamnatul BÎCAN I. U., deținut în Penitenciarul C., împotriva sentinței penale nr.2414 din data de 25.06.2015 pronunțată de J. C. în dosarul nr._, având ca obiect contestația la executare (art.598 NCPP)
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 21.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, în temeiul art.391 alin.1 Cpp a stabilit ca deliberarea și pronunțarea să aibă loc la 24.09.2015.
Procedura legal îndeplinită din ziua dezbaterilor.
T R I B U N A L UL
Deliberând asupra cauzei penale de față;
Prin sentința penală nr.2414 din data de 25.06.2015 pronunțată de J. C. în dosarul nr._, În baza art. 599 alin. 5 C.p.p. s-a respins contestația la executare formulată de condamnatul Bîcan I. U., ca inadmisibilă.
A fost obligat petentul la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de stat, suma de 100 lei reprezentând onorariu av. oficiu.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 29.05.2015, a fost înregistrată pe orlul instanței contestația la executare formulată de condamnatul B. I. U., în vederea aplicării legii penale mai favorabile.
Petentul a arătat că, în cazul altor condamnați, s-au admis contestațiile și au fost reduse pedepsele aplicate.
Au fost atașate la dosar s.p. nr. 1036/2011 a Judecătoriei C. și s.p. nr. 2252/2014 a Judecătoriei C..
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Prin s.p. nr. 2252/31.03.2014 a Judecătoriei C., definitivă prin d.p. nr. 732/23.07.2014 a Tribunalului D., a fost respinsă contestația la executare formulată de condamnatul B. I. U..
S-a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 6 NCP.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prin s.p. nr. 1036/12.04.2011 a Jud. C., definitiva prin decizia penala nr. 588/12.03.2012 a Curtii de Apel C., in baza art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. a, b, alin. 2/1 lit. a, c C.p. cu aplic. art. 37 lit. a, b C.p. a fost condamnat inculpatul Bîcan I. U. la pedeapsa de 17 ani închisoare.
În baza art. 192 alin. 2 C.p. cu aplic. art. 37 lit. a, b C.p. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 7 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a, 34 lit. b au fost contopite pedepsele amintite anterior, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 17 ani închisoare.
În baza art. 61 C.p. a fost revocata liberarea condiționată cu privire la pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin s.p. nr. 199/01.03.2004 a Tribunalului D. și s-a contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat de 1362 zile închisoare cu pedeapsa stabilita anterior, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa rezultantă de 17 ani închisoare.
În baza acestei sentințe penale s-a emis MEPI nr. 1148/2011 din 13.03.2012.
Instanța a constatat că infracțiunile pentru care a fost condamnat petentul prin sentința penala sus amintita constituie potrivit noului Cod penal infracțiunea complexa de tâlhărie prev. de art. 233 alin. 1, art. 234 alin. 1 lit. c,d si f Cp cu aplic. art. 77 lit. a si art. 43 alin. 1 si 5 Cp .
Instanța a comparat pedeapsa rezultanta aplicata cu pedeapsa aplicabila potrivit NCP pentru infracțiunea complexa, constatând că pedeapsa rezultanta de 17 ani închisoare ce i-a fost aplicata petentului nu depaseste pedeapsa prevăzuta de NCP de art. 233 alin. 1, art. 234 alin. 1 lit. c,d si f Cp cu aplic. art. 77 lit.a si art. 43 alin.1 si 5 Cp, respectiv pedeapsa la care se poate ajunge prin aplicarea dispozițiilor art. 79 alin. 2 Cp.
Potrivit art. 6 alin. 1 Cp, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 187/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal: pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.
Potrivit art. 599 alin. 5 C.p.p. cererile ulterioare de contestație la executare sunt inadmisibile daca exista identitate de persoana, de temei legal, de motive si de apărări.
Instanța a constatat că, prin s.p. nr. 2252/2014 a Judecătoriei C. a fost analizată incidența legii penale mai favorabile, astfel că prezenta contestație este inadmisibilă.
Solicitarea petentului de aplicare a deciziilor ÎCCJ pronunțate în urma dezlegării unor probleme de drept, este neavenită, întrucât acestea au putere numai pentru viitor.
Această concluzie se desprinde chiar din cuprinsul considerentelor expuse de ÎCCJ în cuprinsul deciziei nr. 21/06.10.2014, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala.
Astfel, ÎCCJ a constatat că reglementând aplicarea legii penale mai favorabile pana la judecarea definitiva a cauzei, legiuitorul a consacrat in alin. 1 al art. 5 din Codul penal excepțiile de la activitatea legii penale, materializate in ultraactivitatea legii abrogate si retroactivitatea legii noi pentru fapte comise anterior intrării acesteia in vigoare, transpunând, astfel, principiul constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile prevăzut in art. 15 alin. (2) din legea fundamentala, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, excepție făcând legea penala sau contravenționala mai favorabila.
Prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala a decis ca, in aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonoma fata de instituția pedepsei, stabilind mecanismul de determinare a legii penale mai favorabile in doua etape, urmând ca mai întâi sa se identifice dispozițiile mai blânde cu privire la pedeapsa din legi succesive, iar apoi sa se aleagă legea mai favorabila in cazul prescripției răspunderii penale prin luarea in considerare a tuturor prevederilor incidente din cuprinsul aceleiași legi (durata termenului, întreruperea si suspendarea cursului de prescripție).
La data de 20 mai 2014 s-a publicat in Monitorul Oficial al Romanei, Partea I, nr. 372, Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care s-a statuat ca dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale in măsura in care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive in stabilirea si aplicarea legii penale mai favorabile.
Pentru a da o dezlegare chestiunii de drept cu care a fost sesizata, Înalta Curte de Casație si Justiție trebuie sa aibă in vedere - ca punct de plecare - dispozițiile art. 173 din Codul penal care definesc noțiunea de lege penala, prin care se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsa in legi organice si ordonanțe de urgenta sau alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege.
In sfera noțiunii de lege penala nu au fost incluse orice acte cu putere de lege, ci doar actele normative care prezintă aceasta caracteristica, adica au putere de lege, fiind adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului romanesc, astfel cum sunt reglementate in Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare.
Or Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme nu este un act normativ, in interesul dat acestei noțiuni de Legea nr. 24/2000, republicata, cu modificările si completările ulterioare, care, in art. 11, face o enumerare limitativa a emitenților unor asemenea acte, printre care nu se regăsește Înalta Curte de Casație si Justiție prin hotărârile date in interpretarea si aplicarea unitara a legii.
Pe de alta parte, hotararile Inaltei Curti date in recurs in interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu pot fi considerate acte normative cu putere de lege, in intelesul dispozitiilor art. 173, teza finala din Codul penal, si, din perspectiva faptului ca nu reglementeaza relatii de aparare sociala, nu instituie reguli de conduita si norme de incriminare sau care se refera la raspunderea penala, la temeiurile si limitele acesteia, ci reflecta doar o interpretarea a unor asemenea prevederi cuprinse in acte normative elaborate si adoptate conform procedurii de tehnica legislativa aplicabila in materie.
In acelasi context, a accepta ideea ca solutiile interpretative pronuntate de instanta suprema prin hotararile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept si deciziile date in recurs in interesul legii se includ in sfera legii penale ar echivala cu o incalcare a principiului separarii puterilor in stat prin preluarea de catre autoritatea judecatoreasca a competentelor puterii legislative cu consecinta verificarii constitutionalitatii respectivelor hotarari de catre instanta de contencios constitutional.
Or, in toate cazurile, instanta de contencios constitutional a supus controlului de constitutionalitate exclusiv dispozitii legale cuprinse, asa cum prevede art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicata, cu modificarile ulterioare, . ordonanta, in interpretarea data acestora de instanta suprema, aspect pe care l-a mentionat si in paragraful 51 al Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014.
Astfel, a aratat ca, „in pofida rolului sau de garant al suprematiei Constitutiei”, Curtea este obligata sa analizeze textul in cauza (art. 5 din Codul penal - n.n.) in interpretarea data de instanta suprema, facand trimitere si la jurisprudenta sa relevanta (deciziile nr. 8 din 18 ianuarie 2011 si nr. 854 din 23 iunie 2011, publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, respectiv nr. 672 din 21 septembrie 2011). Ca urmare, in niciuna dintre situatii obiectul verificarii conformitatii cu legea fundamentala a tarii nu a fost o hotarare a Inaltei Curti, ci un text de lege a carui interpretare a dobandit valente de neconstitutionalitate.
Mai mult, in dezvoltarea considerentelor Deciziei nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, instanta de contencios constitutional, facand referire la scopul reglementarii recursului in interesul legii, a statuat urmatoarele: „Avand ca obiect promovarea unei corecte interpretari a normelor juridice in vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera ca deciziile pronuntate de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie in asemenea recursuri ar reprezenta o atributie care vizeaza domeniul legiferarii, situatie in care textul de lege amintit [art. 329 alin. (3) teza finala din Codul de procedura civila anterior n.n.] ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 si ale art. 73 alin. (1) din Constitutie.”
Efectul obligatoriu pentru instante al dezlegarii date problemelor de drept ce au format obiectul recursului in interesul legii si al intrebarii prealabile, consacrat de norma procesual penala in art. 474 alin. (4) si art. 477 alin. (3), nu confera hotararilor interpretative ale instantei supreme caracter de acte cu putere de lege, ci reprezinta o transpunere a dispozitiilor art. 126 alin. (3) din Constitutia Romaniei referitoare la pozitia Inaltei Curti de Casatie si Justitie in ierarhia sistemului judiciar si la rolul sau de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti.
Daca s-ar considera ca aceste hotarari au caracter de act cu putere de lege, nu ar mai fi fost necesara reglementarea expresa a efectului lor obligatoriu care s-ar fi produs automat ca in cazul legilor organice, ordonantelor de urgenta si altor acte normative cu putere de lege si, inclusiv, pentru legiuitor, nu doar pentru celelalte instante judecatoresti.
In acelasi sens, Curtea Constitutionala a stabilit, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, ca instanta suprema nu este abilitata „sa instituie, sa modifice, sau sa abroge norme juridice cu putere de lege ori sa efectueze controlul de constitutionalitate al acestora”, intrucat competenta sa privind solutionarea recursului in interesul legii este dublu circumstantiata„numai cu privire la interpretarea si aplicarea unitara a legii si numai cu privire la celelalte instante judecatoresti”.
Spre deosebire de hotararile date de Inalta Curte de Casatie si Justitie in interpretarea si aplicarea unitara a legii in materie penala care, potrivit art. 474 alin. (4) si art. 477 alin. (3) din Codul de procedura penala, sunt obligatorii doar pentru instante, deciziile instantei de contencios constitutional sunt general obligatorii si produc efecte numai pentru viitor, de la momentul publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, conform art. 147 alin. (4) din Constitutie, impunandu-se a fi respectate nu numai de catre instantele judecatoresti, ci de toate subiectele de drept, atat de Parlament, cat si de Guvern, respectiv de autoritatile si institutiile publice.
Asadar, in virtutea legii fundamentale, deciziile Curtii Constitutionale sunt de imediata si generala aplicare, devenind opozabile erga omnes de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, ceea ce inseamna ca nu se aplica doar raporturilor juridice nascute ulterior acestui moment, ci tuturor situatiilor juridice in desfasurare, care nu au fost definitiv judecate pana la data publicarii.
Singura exceptie o reprezinta situatia actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstitutionale care reprezinta lege penala mai favorabila, in sensul art. 5 alin. (2) din Codul penal si care ultraactiveaza. Pentru a exista aceasta exceptie de la principiul activitatii legii penale este obligatoriu ca, prin decizia pronuntata, Curtea Constitutionala sa declare neconstitutionalitatea unui text dintr-o lege sau ordonanta in vigoare, ipoteza care insa nu se regaseste in cazul in care prin hotarare se da o unica interpretare conforma cu legea fundamentala fara ca textul din actul normativ sa fie declarat neconstitutional.
Avand in vedere ca, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constitutionala nu a declarat neconstitutionale dispozitiile art. 5 din Codul penal, ci doar a stabilit singura interpretare conforma cu Constitutia a acestui text de lege, rezulta ca in cazul concret, ce a format obiectul controlului de constitutionalitate, nu este incidenta situatia de exceptie reglementata in alin. 2 al articolului mentionat, decizia fiind de imediata si generala aplicare de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, tuturor situatiilor juridice nascute anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost inca solutionate definitiv.
Caracterul general obligatoriu conferit acestei decizii de la momentul publicarii deriva din faptul ca art. 147 alin. (4) din Legea fundamentala nu distinge nici in functie de tipurile de hotarari pe care Curtea Constitutionala le pronunta, nici in functie de continutul lor, astfel ca indiferent de interpretarile aduse unui text de instantele judecatoresti, inclusiv de catre instanta suprema . interesul legii sau o intrebare prealabila„atunci cand Curtea Constitutionala a hotarat ca numai o anumita interpretare este conforma cu Constitutia, mentinandu-se astfel prezumtia de constitutionalitate a textului in aceasta interpretare, atat instantele judecatoresti, cat si organele administrative trebuie sa se conformeze deciziei Curtii sa o aplice ca atare” (deciziile Curtii Constitutionale nr. 536 din 28 aprilie 2011 si nr. 265 din 6 mai 2014, publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, respectiv nr. 372 din 20 mai 2014).
Reglementarea cuprinsa in norma procesual penala la art. 4741 si art. 4771 confirma forta general obligatorie a deciziilor date de instanta de contencios constitutional, in conditiile in care stabileste ca efectele hotararilor interpretative pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie inceteaza in cazul constatarii neconstitutionalitatii dispozitiei legale care a generat problema de drept dezlegata.
Din tehnica de redactare a acestor texte rezulta ca hotararile date de instanta suprema in interpretarea si aplicarea unitara a legii isi inceteaza efectele nu numai in cazul declararii ca neconstitutionala a dispozitiei legale care a generat problema de drept dezlegata, ci si situatia in care Curtea Constitutionala a stabilit ca respectiva prevedere a dobandit valente de neconformitate cu Constitutia in interpretarea data in recurs in interesul legii sau ., din moment ce legiuitorul se refera la „constatarea neconstitutionalitatii”, si nu la declararea neconstitutionalitatii.
In aceste conditii, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala si-a incetat efectele, incepand cu data de 20 mai 2014 cand a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Decizia Curtii Constitutionale nr. 265 din 6 mai 2014 si astfel nu mai poate fi aplicata raporturilor juridice nascute anterior datei de 1 februarie 2014, dar nesolutionate definitiv pana la data publicarii hotararii instantei de contencios constitutional, intrucat, pentru considerentele dezvoltate in prezenta, nu reprezinta lege penala mai favorabila. O asemenea interpretare nu ridica probleme nici din perspectiva art. 7 din Conventia europeana care consacra, in general, principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei si interzice, in particular, aplicarea retroactiva a dreptului penal atunci cand aceasta aplicare opereaza in defavoarea acuzatului. Intrucat Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu ca notiunea de „lege” in lumina Conventiei europene inglobeaza dreptul de origine atat legislativa, cat si jurisprudentiala, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala nu se subsumeaza acestei notiuni, constituind doar o etapa in procesul complex de cristalizare a unei jurisprudente constante privind determinarea si aplicarea legii penale mai favorabile dupa . data de 1 februarie 2014 a noului Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009.
Altfel spus, o singura hotărâre fie si data in dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanța suprema, in realizarea competentelor sale de interpretare si aplicare unitara a legii, nu echivalează in accepțiunea Curtii Europene cu o lege, concept care presupune existenta unei orientări jurisprudențiale constante, formata pe parcursul unei perioade mari de timp.
Or cerinta privind constanta jurisprudentei nu a fost indeplinita in materia determinarii si aplicarii legii penale mai blande de catre instantele nationale dupa 1 februarie 2014, data fiind perioada foarte scurta de timp, de doar trei luni, pana la publicarea Deciziei Curtii Constitutionale nr. 265 din 6 mai 2014 si interpretarile diferite facute in practica judiciara in sensul aprecierii legii penale mai favorabile fie in mod global, fie pe institutii autonome, cu atat mai mult cu cat in cadrul acestei din urma orientari nu a existat o viziune unitara sub aspectul considerarii ca autonome a diferitelor institutii de drept penal.
In aceste conditii nu poate fi vorba de conturarea unei jurisprudente constante nici in ce priveste aplicarea legii penale mai favorabile in materia prescriptiei penale in perioada de doar 20 de zile de la publicarea la 30 aprilie 2014 a hotararii instantei supreme de dezlegare a acestei chestiuni de drept pana la incetarea efectelor sale in data de 20 mai 2014, cand interpretarea in conformitate cu Constitutia a dispozitiilor art. 5 din Codul penal a devenit de imediata aplicare si general obligatorie.
Avand in vedere ca hotararea instantei de contencios constitutional nu a infirmat o jurisprudenta constanta care, asa cum s-a aratat, nu se cristalizase inca la acest moment, nu se poate vorbi despre o incalcare a exigentelor art. 7 din Conventia europeana, o asemenea posibilitate putand fi apreciata doar pentru viitor, in cazul in care practica instantelor nationale in materia determinarii si aplicarii legii penale mai favorabile nu va fi unitara si conforma cu legea fundamentala.
De altfel, sfera de aplicare a art. 7 din Conventia europeana nu cuprinde si prescriptia raspunderii penale, chiar daca in dreptul intern aceasta reprezinta o institutie de drept penal substantial, intrucat Curtea Europeana a calificat in jurisprudenta sa constanta prescriptia ca fiind o institutie de procedura penala care nu se circumscrie ariei de actiune a principiului legalitatii incriminarii si a celui al legalitatii pedepsei consacrate prin acest articol.
Aceasta pozitie a fost explicata prin faptul ca instanta europeana de contencios este chemata sa asigure aplicarea unitara a Conventiei europene asupra tuturor statelor membre, fara a putea califica institutia prescriptiei, in propria sa jurisprudenta, ca apartinand dreptului penal sau procesual penal, in functie de specificul reglementarilor in materie din aceste state (Cauza Kononov contra Letoniei din 2008, Cauza Scoppola contra Italiei din 2009, Cauza Coeme si altii contra Belgiei din 2000).
Concluzionand, pentru considerentele dezvoltate anterior, Inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala a stabilit ca dispozitiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv in materia prescriptiei raspunderii penale, in sensul ca legea penala mai favorabila este aplicabila in cazul infractiunilor savarsite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost inca judecate definitiv, in conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale.
Prin prisma acestor considerente, ÎCCJ a clarificat puterea pe care o au deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, respectiv numai pe viitor, astfel că efectele deciziilor invocate de petent nu pot fi aplicate în cauză, fără a afecta autoritatea de lucru judecat și efectele s.p. nr. 2252/2014 a Judecătoriei C., definitivă prin d.p. nr. 732/2014 a Tribunalului D..
Pentru motivele de mai sus, instanța a apreciat că prezenta contestație este inadmisibilă și a fost respinsă ca atare.
Împotriva acestei soluții, condamnatul Bîcan I. U. a formulat contestație, fără a o motiva în scris, solicitând cu ocazia dezbaterilor în fața instanței de control judiciar, admiterea contestației, iar pe fond, admiterea contestației la executare și, pe cale de consecință reducerea pedepsei ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile.
Analizând legalitatea și, implicit temeinicia hotărârii instanței de fond, se constată:
Potrivit art. 599 al 5 NCPP, cererile ulterioare de contestație la executare sunt inadmisibile, daca exista identitate de persoana, de temei legal, de motive si de apărări.
Cum condamnatul a mai formulat cereri privind aplicarea disp.art 6 NCP, deci a legii penale mai favorabile, care au fost soluționate prin sentințele penale nr. 2252/2014 și nr.4695/03.10.2014 ale Judecătoriei C., în cauza dedusă judecății, invocându-se același temei legal, aceleași motive si aceleași apărări, instanța de fond în mod corect, făcând aplicarea disp. art . 599 al 5 NCPP a respins ca inadmisibilă contestația la executare ce formează obiectul prezentei cauze.
Față de aceste considerente, în baza art.425/1 alin.7 pct.1 lit.b C.p.p. va respinge contestația formulată de condamnatul Bîcan I. U., împotriva sentinței penale nr.2414 din data de 25.06.2015 pronunțată de J. C. în dosa rul nr._, ca nefondată.
În baza art.275 alin.2 C.p.p va obliga contestatorul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare statului., din care 130 lei onorariu avocat oficiu
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art.425/1 alin.7 pct.1 lit.b C.p.p.
Respinge contestația formulată de condamnatul Bîcan I. U., fiul lui I. și E., ns. 04.03.1974, deținut în Penitenciarul C., împotriva sentinței penale nr.2414 din data de 25.06.2015 pronunțată de J. C. în dosa rul nr._, ca nefondată.
În baza art.275 alin.2 C.p.p
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare statului., din care 130 lei onorariu avocat oficiu
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 24.09.2015.
Președinte,
M. N.
Grefier,
I. M. L.
Red jud MN/Tehnored IML
5 ex./07 Octombrie 2015
Red jud fond S.M.
| ← Liberare condiţionată. Art.587 NCPP. Decizia nr. 1042/2015.... | Liberare condiţionată. Art.587 NCPP. Decizia nr. 830/2015.... → |
|---|
